sâmbătă, 10 decembrie 2016

Mărturii despre moartea episcopului Anton Durcovici [10 decembrie]


„La mijlocul lunii noiembrie a fost mutat din celula noastră într-o celulă ca să moară singur, neobservat de nimeni. Noi am cerut să rămână cu noi. Am fi vrut să ne îngrijim de el. În zadar. Cam prin 10 decembrie 1951 el a primit de la Dumnezeu răsplata pentru munca sa, pentru suferinţele sale suportate pentru cauza lui Cristos şi a sfintei Biserici”. (pr. Otto Canisius Farrenkopf).

"Când era aproape de moarte, l-au scos din celula 44 şi l-au izolat; aceasta era procedura celor fără de suflet, să-l izoleze pe muribund, lăsându-l părăsit ca pe o vită căzută la margine de drum, iertaţi cuvântul, dar aceştia şi la moarte păgâneşte s-au purtat cu el şi cu toţi cei ce treceau la veşnicie; câtăva vreme a mai trăit aproape uitat în celula sa, fără nici un ajutor în neputinţa sa; dar totuşi s-a aflat bunul nostru miliţian «Piccolo», el i-a fost de ajutor întru toate, el ne-aducea vestea despre starea sa în zilele grele; prin el au ajuns fraţii noştri să vorbească la uşă cu dânsul; nu ştia cine este la uşă, şi aşa, din precauţiune, a spus în latineşte: «Orate pro morte mea bona», «pro extrema perseverantia»; cerea rugăciunea fraţilor pentru statornicia până la sfârşit şi pentru o moarte bună. Aşa s-a stins Anton Durcovici, episcopul Iaşilor, în temniţa Sighetului, pentru credinţă şi pentru alipirea cu dragoste de credincioşii săi până la sfârşit”. (ep. Iuliu Hossu).

„După ce am fost izolat, am ajuns pe acelaşi nivel cu el, chiar în apropierea celulei sale. De câteva ori am putut vorbi împreună. Îmi cerea doar să mă rog pentru el. Printr-un gardian omenos mi-a trimis pâine şi marmelada pe care nu le mai putea consuma. [...] De câteva ori, măturând, l-am mai întrebat cum se simte. Acelaşi răspuns: «Mor de foame!» Dar în ultimele zile nu a mai avut putere să vorbească... [...] La două zile după aceea un miliţian mai prietenos («omul nostru», îl numeam noi) m-a dus în celula 13 să fac puţină ordine. Era celula în care murise episcopul Anton Durcovici. Prima impresie a fost jalnică... [...] Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el, la peretele din dreapta, era un pat gol, fără saltea, pe care era o mătură de nuiele pentru măturat zăpada, două gamele goale şi a treia gamelă în care era puţin griş fiert în apă şi pe care se vedeau urme de şoareci... Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una începută de el, a doua începută de şoareci. Într-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat. Pe pat erau două pături bune. Se pare că a protestat că i-e frig şi i-au dat o pătură în plus”. (ep. Ioan Ploscaru).

„Friedrich mi-a povestit următoarele: un deţinut din altă celulă s-a apropiat de fereastra noastră şi a întrebat: «Cunoaşte cineva pe episcopul Anton din Iaşi?» Atunci a fost chemat Friedrich. «Da, îl cunosc - a spus - ce s-a întâmplat?» «Este în celula morţii». Profesorul Friedrich s-a prezentat la măturat. Astfel a ajuns la celula morţii. Acolo a spus: «Ego sum Friedrich» (ca eventualii ascultători să nu înţeleagă). Din interior a răspuns un glas slab: «Morior fame et siti. Da mihi absolutionem!» (Mor de foame şi de sete! Dă-mi dezlegarea!). Curând episcopul a murit. Ziua următoare, un deţinut care a trebuit să măture şi să curăţe în celula morţii i-a povestit că celula era mai insuportabilă decât tot ceea ce şi-ar fi putut imagina”. (pr. Rafael Friedrich, prin intermediul pr. Leopold Nestmann [Altötting, 7 aprilie 1987]).


(sursă: http://www.durcovici.ro).

vineri, 9 decembrie 2016

† Duminica a 3-a din Advent (A): Fiți bucuroși [11 decembrie 2016]


În închisoare...

Evanghelia Matei 11,2-11: În acel timp, auzind Ioan, în închisoare, de faptele lui Cristos, i-a trimis pe unii dintre discipolii săi ca să-i spună: „Tu ești cel care trebuie să vină, sau să așteptăm un altul?” Isus, răspunzând, le-a spus: „Mergeți și faceți-i cunoscut lui Ioan ceea ce auziți și vedeți: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt curățați și surzii aud, morții învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună! Și fericit este cel care nu se scandalizează de mine”. După ce au plecat aceștia, Isus a început să le vorbească mulțimilor despre Ioan: „Ce ați ieșit să vedeți în pustiu? O trestie legănată de vânt? Sau ce altceva ați ieșit să vedeți? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei care poartă haine moi sunt în casele regilor! Dar ce ați ieșit să vedeți? Un profet? Da, vă spun, chiar mai mult decât un profet. Acesta este cel despre care s-a scris: «Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feței tale; el va pregăti calea înaintea ta». Adevăr vă spun, nu s-a ridicat, dintre cei născuți din femeie, unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Însă cel mai mic din împărăția cerurilor este mai mare decât el”.

Ioan Botezătorul în închisoare...

Omilie


Timpul Adventului este venirea lui Isus. El întâlnește umanitatea noastră pentru „a ne da speranța și a ne mântui”. Acest Dumnezeu iubește în mod predilect pe cei săraci, mici, excluși. Acesta este o veste bună pe care o vom găsi în lecturi biblice din această duminică. Lecturile ne revelează un Dumnezeu care vine să ne elibereze de cel rău.


Prima lectură este luat din cartea lui Isaia. Se adresează unui popor complet copleșit și epuizat de patruzeci de ani de exil pe care i-a experimentat. Iată că profetul anunță un viitor luminos. Desertul va înflori din nou. Și mai presus de toate, prizonierii și exilații vor putea să se întoarcă acasă. Această întoarcere este prezentată ca un „colosală dezlănțuire de bucurie”. Dumnezeu nu poate să accepte situația tragica a acestor populații. Intervine ca să-i vindece și să-i mântuiască. Este un preludiu la ceea ce se va întâmpla mai târziu. Prin moartea și învierea sa, Cristos va deschide calea spre viața adevărată a întregii omeniri. Întreg pământul și locuitorii săi vor fi transfigurați.


În a doua lectură, sfântul Iacob ne pune în așteptarea revenirii Domnului. Denunță comportamentul celor bogați care duce o viață de lux și care îi asupresc pe cei săraci. Astăzi celor umili li se adresează: „Așteptând venirea Domnului, aveți răbdare”. Mai presus de toate, nu dispera căci „Domnul este aproape”. Să ne uităm la agricultor: știu bine că, după însămânțare, trebuie să aștepte mai multe luni înainte de recoltă. Și chiar dacă secerișul întârzie, trebuie să fie răbdători. E la fel pentru noi: toată viața noastră ne pregătim pentru întâlnirea finală cu Cristos.

Cu Isus, asistăm le realizarea treptată la profețiile lui Isaia. Aceasta este vestea bună pe care ne-o anunță Ioan Botezătorul. Acesta a fost încarcerat pentru că a deranjat autoritățile locului. Din închisoarea, el reflectează. Anunțase venirea lui Mesia. L-a arătat lui Isus: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. A sperat un Mesia triumfător care să-l elibereze pe Israel din toate păcatele sale; el va judeca pe cei răi. Văzând în el o persoană care-i place să judece tăind copacii neproductivi. Iată imaginea despre Mesia lui Dumnezeu: este un Dumnezeu care are puterea și care se manifestă prin zdrobire celui care face rău.


Or ceea ce Ioan aude spunându-se despre Isus nu corespunde deloc la ceea ce se prevedea. Nu anunță un foc din cer împotriva celor răi; el se amestecă cu mulțimile; primește pe păcătoși; își ia riscul de relații discutabile. Acest lucru nu se potrivește cu ideea că este făcută de puterea lui Dumnezeu. Așa că trimite ucenicii săi credincioși să-l întrebe cea mai importantă problemă: „Tu ești cel care trebuie să vină, sau să așteptăm un altul?”


Răspunsul lui Isus este derutant: „Mergeți și faceți-i cunoscut lui Ioan ceea ce auziți și vedeți: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt curățați și surzii aud, morții învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună!” Ca și Ioan Botezătorul riscăm câteodată să fim închiși în îndoielile și întrebările noastre. Putem să se afundăm în convingerile care nu sunt adevărul evanghelic. Atunci vom face o falsă idee despre Isus.


Atunci e nevoie să privim ceea ce face el: cu el, iubirea este ultimul cuvânt de spus. Omul nu este un sclav în fața stăpânului care are dreptul de viață și de moarte. Noi nu trebuie să așteptăm de la Dumnezeu violență care este predicată de fundamentaliști. Adevăratul Dumnezeu este cel care trimite pe Fiul său să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut. Ascultându-l pe Isus vom descoperi pe acest Dumnezeu. Cuvintele sale sunt cele de viață veșnică.


Adunându-ne pentru Euharistie, ne întoarcem spre acel izvorul al bucuriei noastre. Îți încredințăm ție, Doamne, pe cei care pregătesc „sărbătorile ce se apropie” în activitatea noastră febrilă sau într-un mod dezamăgitor. Dă-le să se deschide mântuirii care vine în adevăratul sens al Crăciun. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org).


joi, 8 decembrie 2016

Tota pulchra - de părintele Alessandro Borroni, O.F.M. Conv


Tota pulchra

Tota pulchra es, Maria.
Et macula originalis non est in Te.
Tu gloria Ierusalem.
Tu laetitia Israel.
Tu honorificentia populi nostri.
Tu advocata peccatorum.
O Maria, o Maria.
Virgo prudentissima.
Mater clementissima.
Ora pro nobis.
Intercede pro nobis.
Ad Dominum Iesum Christum.

Slujitoarea Domnului [8 decembrie - Neprihănita Zămislire]


Slujitoarea Domnului
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS], ora 10:00 (08.12.2016)


Lecturi: Genezei 3,9-15.20; Efeseni 1,3-6.11-12; Luca 1,26-38


În timpului Adventului – timp de rugăciune și de așteptare a venirii Domnului în glorie – celebrăm astăzi sărbătoarea care ne amintește începutul vieții aceleia care avea să devină „mama Domnului” (Lc 1,43).


Pentru a prinde suflul teologic al sărbătorii trebuie să pornim de la imnul cu care sfântul apostol Paul începe Scrisoarea către Efeseni (Ef 1,3-6.11-12). Paul descrie „planul aceluia care lucrează toate după hotărârea voinței sale” (v. 11): este proiectul lui Dumnezeu, pe care vrea să-l realizeze în istorie – și pe care Isus în evanghelii îl numește „împărăția lui Dumnezeu” – este descris în colori vii din prima pagină a Bibliei. Un proiect de armonie la care Dumnezeu vrea să-l implice pe Adam, adică pe omul din toate timpurile, un plan de armonie între om și Dumnezeu care „la adierea brizei de seară” intră în „grădina” paradisului pentru a dialoga, ca un suveran oriental, cu creatura sa cea mai nobilă şi mai dragă. Dar acest tablou de lumină i se opune capitolul al treilea din Geneză: este vorba de păcatul originar, din prima lectură de astăzi (Gen 3,9-15.20). Omul vrea să se abată de la drumul pe care Dumnezeu i l-a trasat, vrea să realizeze un proiect alternativ. „Domnul Dumnezeu l-a chemat pe om și i-a zis: «Unde ești?». El a răspuns: «Am auzit glasul tău în grădină și mi-a fost frică, pentru că sunt gol, și m-am ascuns»” (v. 9-10). Omul devine abandonat destinului pe care și l-a ales, se înstrăinează într-o muncă fără plăcere; este alungat din „grădina” dialogului cu Dumnezeu, pe care acum îl simte departe și ostil. Este „mysterium iniquitatis”, adică „mister al nelegiuirii”.


Într-adevăr, pe acest fundal al temei este așezată celebrarea Mariei Neprihănite. Îi aducem astăzi laudă Sfintei Treimi care a ales-o pe Maria să devină Mama lui Dumnezeu introducând-o în planul de mântuire al oamenilor: „Binecuvântat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cerești, în Cristos, întrucât ne-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și neprihăniți înaintea lui!” (Ef 1,3). Este un imn de laudă a proiectului lui Dumnezeu în privința omului, definit cu termeni plini de bucurie, de uimire și de mulțumire, ca un „plan binevoitor” (v. 9), de milostivire și de iubire. Este „mysterium pietatis”, adică „mister al milostivirii”.


În cartea Genezei, atunci când este prezentată cauza care devastează bucuria umană, imediat răsună un cuvânt misterios plin de speranță: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între descendența ta și descendența ei” (Gen 3,15). E o prezicere delicată despre rolul pe care îl ocupă o femeie, o mamă, pe drumul eliberării omenirii. Această femeie este promisă de Dumnezeu şi Dumnezeu o voiește neprihănită. Este un punct al existenței umane nepătate de păcat. Aceasta este fericita Fecioară Maria! Ea intră în lumea frumuseții, a bunătății și armoniei.


Ea este un mister al milostivirii! Mama lui Mesia devine începutul acelei linii de credincioși – „săracii Domnului” – care se opuneau răului, aderând total la proiectului lui Dumnezeu. Maria, născându-l pe Cristos, pune în pământ „sămânța” indestructibilă a binelui, a dreptății și a speranței: ea se va înrădăcina și va transforma omenirea întreagă. Este decisivă această afirmație: „Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!” (v. 38), se spune în Evanghelie (Lc 1,26-38). Decide să se dăruiască total „bunului plac” a lui Dumnezeu. Definiția Mariei este „slujitoare”. După limbajul biblic nu este atât o expresie de umilință, ci mai degrabă o bucuroasă și solemnă hotărâre de a adera fără rezerve și fără reticențe la planul Domnului.


În 1854 fericitul papă Pius al IX-lea a recunoscut adevărul acestui mister: neprihănita zămislire. La numai patru ani după, pe data de 25 martie 1858, în timpul aparițiilor de la Lourdes, atunci când mica Bernadeta îi cere numele doamnei preafrumoase, pe care o întâlnea de câteva luni, aceasta îi spune: „Eu sunt Neprihănita Zămislire”. Un titlu pe care Bernadeta nu-l mai auzise niciodată şi pe care, de frică să nu-l uite l-a repetat mereu până acasă pentru a-l spune parohului.


Sfânta Fecioara Maria este irumperea lui Dumnezeu în țesutul uman: în ea, lumea divină „în care nu este nici schimbare, nici umbră de transformare” (Iac 1,17), își face intrarea în lumea limitată a omului. Dumnezeu caută prietenie și familiaritate cu omul. Dumnezeu și omul împart aceeași  existență.


Sfântul Luca termină pagina Bunei Vestiri în felul acesta: „Și îngerul a plecat de la ea”. De acum începe viața de credință în ascultarea Cuvântului pe care îl păstra și îl medita în inima ei, deslușind voința lui Dumnezeu, zi de zi, ceas de ceas, și clipă de clipă pe urmele Fiului ei, până pe Calvar. A așteptat în credință învierea lui Isus din morți; a însoțit Biserica la începuturile ei și o însoțește continuu pe drumul istoriei fiind mereu alături de toți care aleargă la ea în încercările vieții și invocă cu încredere ocrotirea ei maternă: „O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi care alergăm la tine!”


 [bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014].


miercuri, 7 decembrie 2016

† Neprihănita Zămislire: Sub pom cu Maria [joi, 8 decembrie 2016]



Evanghelia Luca 1,26-38: În acel timp, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat al cărui nume era Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. Şi, intrând la ea, i-a spus: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. Însă îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu! Vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârșit”. Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” Răspunzând, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe şi aceasta este luna a şasea pentru ea, care era numită sterilă, pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil!” Atunci, Maria a spus: „Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!”



Omilie


Cine știe de câte ori ne-am întrebat dacă a existat și cum va fi „pomul cunoașterii binelui şi răului” (Gen 2,9), sub a cărei stă solemnitatea Neprihănitei Zămisliri. Cu siguranța va fi frumos și atractiv, dacă în ochii Evei părea bun de mâncat și plăcut ochilor, și că pomul era de dorit, ca unul care dă înțelepciune” (Gen 3,6).


Dar acum, nu mai există acest copac? Şi, în acest caz, unde stă?  Ar fi interesant să știm, astfel vom roti privirile departe. Acest pom este întotdeauna deasupra capetelor noastre, înaintea ochilor noştri. Dimpotrivă, nu peste, dar înăuntru, în adâncul inimii şi a gândurilor noastre, unde se decide dacă să-i lăsăm lui Dumnezeu cunoaşterea binelui şi răului, sau să se păstreze pentru sine.


Pentru a ne reaminti că suntem mereu sub acest pom, Adventul – timpul în care cu mai multă angajare suntem chemaţi să deschidem căile Domnului şi să eliminăm obstacolele din căile sale – ne aminteşte că, sub acest pom au fost Eva şi Maria, cu răspunsuri şi cu deznodământ absolut contrare. Eva s-a lăsat înşelată de şarpe, Maria i-a zdrobit capul, punând în mâinile lui Dumnezeu viața sa, renunțând la proiectele sale pământești „plăcute şi de dorit”: o familie cu „un om din casa lui David, cu numele Iosif”, devenind pentru Biserică și pentru fiecare creştin martorul și modelul credinţei. Întotdeauna suntem obişnuiţi să declamăm măreţia mamei lui Isus.


Cu toate acestea, chiar dacă nu se manifestă de teama de a fi ireverenţioasă, este în noi o constatare: „Desigur, ea a fost fără păcatul strămoșesc. Dimpotrivă noi în schimb... cum să o imităm?”


Liber de a alege


Chiar Eva a fost fără păcatul originar. A fi „neprihănită” [imaculată] nu micșorează libertatea sa, dar o face să crească, pentru că păcatul întunecă capacitatea de a decide. Dacă Maria nu ar fi fost liber în sine, ar fi fost ca a un robot și nu ar fi trebuit se spună: „Iată roaba Domnului: fi-e mie după cuvântul tău”. Este de neînțeles că Dumnezeu să fi ales pentru Fiul său un creatură umană lipsită de principala caracteristică ce o face imaginea sa: libertatea de a decide? Dacă nu ar fi fost liberă de a alege, nu ar putea să fie propuși ca model pentru toţi cei care în mod liber se încredințează lui Dumnezeu, şi acceptă la el ceea ce este bine şi ceea ce este greşit.


Sfântul Paul ne revelează că „Dumnezeu în Cristos ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui în caritate, ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos”. Ne-a ales, lăsându-ne libertatea de a primi sau de a nu primi acest dar imens. Maria l-a primit, devenind astfel „fiica fiului său”, şi arătând-ne drumul pentru a deveni fiii prin Fiul, cu un „iată-mă” a lui Dumnezeu, care devine imediat şi necesar „iată-mă” la fraţii. Pentru a evita credinţă noastră sterilă provenind din devoționale şi fuga pe cărările zilnice, unicul ce ne permite să-l întâmpine pe Domnul, nu trebuie niciodată uitat că, îndată ce îngerul a plecat de la ea, Maria a plecat în grabă să meargă şi să se îngrijească de Elisabeta.


Este urgent să se întoarcă sub acel pom cu Maria Neprihănită. De mult timp, cultura dominantă (intelectuali, oamenii politici, economia, piața, mass-media...) a încercat să smulge pomul cunoaşterii binelui şi răului, declarând că nu este nici bune nici rău, dar numai că în funcţie de ce crezi tu, de ce simți tu, de cum mergi tu, se decide că este bun sau rău.


(pr. Tonino Lasconi [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://www.paoline.it/blog/liturgia/1428-sotto-quell-albero-con-maria.html).

marți, 6 decembrie 2016

Crezând în speranță



„Crezând în speranță,
crescând în speranță,
respirând în orice moment parfumul
și frumusețea speranței”.

Sri Chinmoy (1931- 2007).




luni, 5 decembrie 2016

Dimensiunea speranței



 

 „Femeile și bărbații sunt limitați
nu de locul unde s-au născut,
nici după culoarea pielii,
ci prin dimensiunea speranței lor”.

(John Johnson [1918-2005]).

duminică, 4 decembrie 2016

Sub semnul speranței (II Advent [anul A])

Ioan Botezătorul vorbind oamenilor despre Mesia.
Sub semnul speranței
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS], ora 8:00 (04.12.2016)

Lecturi: Is 11,1-10; Rom 15,4-9; Mt 3,1-12.


Timpul Adventului ne pune în comuniune cu îndelunga așteptare și pregătire a popoarelor pentru prima venire a mântuitorului și reînsuflețește în noi dorința fierbinte după venirea lui Cristos. Este timp de așteptare și de pregătire și pentru generația noastră. Ne însoțesc pe parcursul Adventului martori ai speranței. În liturgia de astăzi avem pe Isaia, profetul din secolul al VIII-lea înainte de Cristos, pe Ioan Botezătorul și pe apostolul Paul.

Lecturi biblice din această duminică a doua din Advent ne anunță marele plan a lui Dumnezeu de a ne aduce înapoi la el.

Începem cu o pagină din profetul Isaia din „Cartea lui Emanuel” (Is 11,1-10). Profetul se prezintă ca un mesager al speranței. Cântul mesianic este în centrul scenei: un trunchi tăiat și uscat – simbol al păcatelor și al infidelităților dinastiei davidice – dar, iată, că soarele răsărind, din trunchiul mort o mlădiță cu totul neașteptată se ivește la viață. „O ramură va ieși din trunchiul lui Iese și un vlăstar se va ridica din rădăcinile lui” (v. 1).  Această mlădiță este harul – darul lui Dumnezeu, pe care omenirea ar fi incapabilă să-l facă să răsară din sânul ei. Harul nemeritat devine figura lui Mesia. Această ramură va aduce pace și dreptate. Duhul Domnului îi va fi dat prin ungere. Atât de plin de Duhul lui Dumnezeu va fi acest rege încât va face dreptate să răsară. „Lupul va trăi cu mielul... vițel și leul vor mânca împreună...” (v. 6). Este un nou paradis. Perechile opuse și ostile a animalelor sălbatice – lupul, leopardul, puiul de leu, ursoaica, leul, vipera – și a animalelor domestice – precum mielul, capra, vițelul, vaca, boul – se unesc într-o armonie indestructibilă de pace mesianică.

Duhul își manifestă influența printr-o serie de daruri. Însă darul cel mai înalt îl primește Mesia de la Dumnezeu care realizează în lumea reînnoită construirea unei împărății de dreptate, de nepărtinire, de apărare a celui asuprit. El va trebui să se îngrijească de cel slab și sărac a căror viață va fi salvată. Pentru noi creștinii, este un mare mesaj de speranță. Cu nașterea lui Isus s-a începutul să se realizeze pentru noi această împărăție.

În lectura a doua (Rom 15,4-9), sfântul Paul se adresează și el creștinilor ca mesager al lui Dumnezeu. Îl prezintă pe Isus ca mântuitorul tuturor oamenilor.  Primirea cu credință trebuie să o rezervăm lui Cristos care intră în istorie pentru a o elibera și a o salva. Ceea ce ni se cere este de a fi primitor, a face totul pentru toți. Apostolul Paul se adresează creștinilor din Roma. La fel ca în toate orașele mari, se găsesc oameni foarte diferiți, creștini devotați și creștini fără elan, evrei și creștini convertiți. El anunță dăruirea și slujirea tuturor: „Primiți-vă unii pe alții după cum și Cristos v-a primit pe voi spre gloria lui Dumnezeu” (v. 7), fără plictiseli, excluderi și dispreț, ci îmbogățiți-vă cu „aceleași sentimente” după exemplul lui Isus. Aceasta e să ne pregătim pentru al primi pe Cristos.

În Evanghelia după sfântul Matei (Mt 3,1-12), găsim un profet „pur și dur”: este vorba despre Ioan Botezătorul, ultimul profet din Vechiul Testament. Se prezintă ca un ascet al pustiului, cu haine aspre și cu o centură din piele în jurul coapsei. Mesia pe care îl așteaptă este un judecător exigent. Evocă pagini din profeția lui Isaia: „Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiți calea Domnului, faceți drepte cărările lui!” Sau probabil, idei în vigoare din mănăstirea iudaică de la Qumran, lângă Marea Moartă, unde poate el și-a trăit noviciatul.

Ceea ce îl interesează pe evanghelistul Matei este în primul rând mesajul pe care îl proclamă: „Convertiți-vă... pregătiți calea Domnului”. Amintește insistent de necesitatea de „a da roade”. Convertirea cere de la toți să fie tradusă în fapte. El anunță judecata celui care vine. Nu poate fi vorba de nici un privilegiu. Un profet dur care curăță arzând zgura răului și a păcatului.

Dar Cristos nu este așa. El merge spre păcătoșii. Își dă și viața pentru păcatele oamenilor. Ultima trăsătură a lui Mesia este, fără îndoială, slujitorul tuturor care îi primește pe toți. Cristos a primit „națiunile păgâne să-l glorifice pe Dumnezeu pentru îndurarea sa” (Rom 15,9), după cum se citește în lectura a doua.

Evreii au fost numeroși în a răspunde la chemarea lui Ioan ca să fie botezați de el în  râul Iordan. Dar fariseii și saduceii s-au arătat neîncrezători căci acest mod de a ierta păcatele nu a fost prevăzut de Legea lui Moise. Fără îndoială neîncrederea lor a provocat invectivele dure ale lui Ioan Botezătorul: „Pui de vipere! Cine v-a învățat să fugiți de mânia care vine”. Fiind urmașii ai lui Abraham nu este o garanție a mântuirii. Adevărata convertire trebuie să producă roade vizibile. Convertirea înseamnă ascultarea Evangheliei. Sunt gesturi de primire, împărtășire și solidaritate. A ne converti însemnă în primul rând a ne recunoaște păcătoși. Dumnezeu atinge cu iubirea sa pe fiecare dintre copiii săi. Judecata care ne așteaptă să o pregătim cu mâinile noastre este focul iubirii care va distruge tot ceea ce nu are stabilitate.

Vestea eliberării adusă de Cristos trezește un mare semn de speranță.


[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014].