joi, 22 iunie 2017

Se cauta un om...


Statuile de bronze [The Burghers of Calais]
de Auguste Rodin  (1840 -1917).
[foto: Jean Daire].
„Se caută un preot pentru Biserică
capabil să renască în spirit în fiecare zi.
Se caută pentru Biserică
un om fără teama zilei de mâine,
fără teama zilei de astăzi,
fără complexe din trecut.
Se caută pentru Biserică
un om care să nu aibă teamă de schimbare,
care nu se schimbă pentru a se schimba,
care nu vorbește doar pentru a vorbi.
Se caută pentru Biserică
un om capabil să trăiască împreună cu ceilalți,
să muncească, să plângă,
să râdă, să iubească,
să viseze împreună.
Se caută pentru Biserică un om capabil
să piardă fără a se simți distrus,
care să se îndoiască fără a-și pierde credința,
care să ducă pacea acolo unde este neliniște
și neliniște acolo unde este pace.
Se caută pentru Biserică un om care să știe să-și folosească mâinile
pentru a binecuvânta
și pentru a indica drumul de urmat.
Se caută pentru Biserică
un om fără multe mijloace,
dar cu multe de făcut,
un om care în momentele de criză
nu caută altă muncă,
ci modalitatea mai bună de a munci.
Se caută pentru Biserică
un om care să-și găsească libertatea
în trăire și în slujire
și nu în a face ceea ce vrea el.
Se caută pentru Biserică
un om care să aibă nostalgia de Dumnezeu,
nostalgia Bisericii,
nostalgia lumii,
nostalgia sărăciei lui Cristos,
nostalgia ascultării lui Cristos.
Se caută pentru Biserică un om care să nu confunde rugăciunea
cu cuvintele spuse din obișnuință,
spiritualitatea cu sentimentul,
chemarea cu interesul,
slujirea cu munca.
Se caută pentru Biserică un om capabil să moară pentru ea,
chiar și mai capabil să trăiască pentru ea;
un om capabil să devină slujitor al lui Cristos,
profet al lui Dumnezeu,
un om care să vorbească prin viața sa.
Se caută un om pentru Biserică.


(don Primo Mazzolari; traducere Liviu Ursu; sursă: http://www.e-communio.ro/stire5868-se-cauta)

marți, 20 iunie 2017

Flori de mac





În frunză de cucută-amară
îmi fluier bucuriile – şi-o nenţeleasă teamă
de moarte mă pătrunde,
cum vă privesc pe malul mării de secară,
flori de mac.


Aş vrea să vă cuprind,
că, nu ştiu cum, petalele ce le purtaţi
îmi par urzite
din spuma roşie
a unui cald şi-nflăcărat amurg de vară.


Aş vrea să vă culeg în braţe
feciorelnicul avânt,
dar vi-e atât de fragedă podoaba,
că nu-ndrăznesc,
o, nici la pieptul gândurilor mele să vă strâng.


Şi-aş vrea să vă strivesc,
că sunteţi roşii, roşii
cum n-au putut să fie pe pământ
decât aprinşii, marii stropi de sânge ce-au căzut
pe stânci
şi pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus,
când s-a-ngrozit de
moarte.


Lucian Blaga [1921]

luni, 19 iunie 2017

Preoți poeți



Nu neg [...] că trebuie să existe preoți care
să le reamintească oamenilor că vor muri.
Spun doar că, în anumite epoci stranii,
este necesar să existe un alt gen de preoți,
numiți poeți, care le amintesc oamenilor
că n-au murit încă”.


(G.K. Chesterton, Manalive [1912]).

sâmbătă, 17 iunie 2017

† Duminica a 11-a de peste an (A): Iubire infinită a lui Dumnezeu [18 iunie 2017]


Iubire infinită a lui Dumnezeu
[anul A]
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (18 iunie 2017)

Lecturi: Exod 19,2-6a; Romani 5,6-11; Evanghelia Matei 9,36-10,8.

Omilie


Venim la liturghie pentru a-l primi pe Cristos. Cuvântul Domnului ne aminteşte de misiunea noastră de la început. Isus ne trimite în misiune și ne dă noi puteri. Suntem introduşi în planul de mântuire pe care Dumnezeu îl împlineşte în istorie. Există o alianţă cu noi, oamenii. Suntem chemați să formăm Biserica – noua comunitate – cu o misiune pe care o are de desfăşurat în lume.

În prima lectură luată din cartea Exodului (Ex 19,2-6a), la poalele muntelui Sinai, Israelul invocă justificarea ieșirii sale: să meargă să-l întâlnească pe Dumnezeu. Pe Sinai, Moise s-a suit la Dumnezeu și primeşte de la Domnul caracteristicile alianţei. Încheind o alianţă este ca şi cum s-ar semna un contract. Lectura de astăzi redă cuvintele cu care Dumnezeu propune izraeliților încheierea alianţei. Pentru a-i convinge, le-a amintit ceea ce a făcut în trecut pentru ei: „Voi aţi văzut ce am făcut Egiptului, cum v-am purtat pe voi pe aripi de vultur şi v-am adus la mine” (v. 4). I-a eliberat din sclavia Egiptului. Ca un vultur care cu puternicele sale aripi îşi poartă puii și-i conduce printre munţii deşertului. Într-un climat de absolută libertate, Domnul va spune: Acum, dacă veţi asculta glasul meu şi dacă veţi păzi alianţa mea, veţi fi partea mea dintre toate popoarele” (v. 5). Israelul, dintr-un trib risipit, ajunge un popor, „o împărăţie de preoţi şi o națiune sfântă”. Poporul trebuia să fie „sfânt”, adică „separat” de celelalte popoare şi rezervat Dumnezeului său; trebuia să fie diferit de celelalte popoare păgâne printr-o viaţa religioasă şi morală. Este o națiune sfântă, chemată să spună tuturor oamenilor care îl caută pe Dumnezeu: Domnul vă iubește!

Apostolul Paul în Scrisoarea sa către Romani (Rom 5,6-11) aminteşte creştinilor de transformarea pe care Isus o realizează în inimile celor care primesc cuvântul său: este trecerea de la fragilitate şi de la păcat la pacea cu Dumnezeu. O viaţă în speranţă şi iubire. Sfântul Paul ne dă măsura misiunii noastre: „Dovada că Dumnezeu ne iubeşte, este că Cristos a murit pentru noi atunci când eram încă păcătoşi”, nelegiuiți. Pentru a savura acest cântec de gratuitate a iubirii Domnului, trebuie să fim conștienți de nimicnicia, zădărnicia noastră față de Dumnezeu și să experimentăm dragostea lui Cristos și a prezenței sale. Este ca o armonie între puterea de vultur a lui Dumnezeu şi cel sărac, mizerabil, dar învăluiți de o iubire infinită. Paul insistă asupra argumentului care devine pentru el obsesiv: îndreptățiți prin credință, suntem în pace cu Dumnezeu. „Suntem justificaţi prin sângele lui, vom fi mântuiţi prin el de mânie, deoarece dacă, duşmani fiind, am fost reconciliaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului său, cu atât mai mult, reconciliaţi fiind, vom fi mântuiţi prin viaţa lui” (vv. 9-10). Paul subliniază aspectele acestei iubiri divine pentru oameni: se actualizează în darul pe care Tatăl îl face oamenilor prin Fiul său Isus, atunci când eram încă păcătoși. Am intrat în prietenia lui Dumnezeu prin botezul nostru. Avem un motiv de a fi uimiți, ca și sfântul Paul, despre incredibila iubire a lui Dumnezeu și rămânem cu gura căscată și fără cuvinte înaintea Domnului pentru toată veșnicia! Cuprinși și susținuți de această iubire total dezinteresată (v. 8), creștinii își împlinesc misiunea în pace. Sunt primii reconciliați cu Dumnezeu: „reconciliaţi fiind, vom fi mântuiţi prin viaţa lui” Cristos. Este extraordinar că am fost salvați!

Evanghelia de azi (Mt 9,36-10,8) ne vorbeşte despre chemarea şi trimiterea celor doisprezece apostoli în misiune. „Văzând mulţimile, lui Isus i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor” (v. 36). Isus vede mulţimea obosită şi abătută. Simte compătimire, adică, Dumnezeu este sensibil, are inimă. Dumnezeu este tandru şi are capacitate infinită de a se milostivi. Tocmai într-un moment de compasiune, Isus îi cheamă pe apostoli. „Chemându-i pe cei doisprezece discipoli ai săi” i-a făcut părtași de aceeași iubire infinită a lui Dumnezeu. Chemându-i pe nume, Cristos le-a dat o misiune. „Le-a dat puterea… de a vindeca”. Suntem deci vindecaţi, salvați. Invenţia iubirii lui Dumnezeu este consecinţă dragostei Domnului faţă de om. Aceasta este o veste bună.

Isus exclamă nu fără suferinţă: „Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l pe stăpânul secerişului să trimită lucrători la secerişul său”. Din compasiunea lui Dumnezeu se nasc păstorii şi din rugăciunea oamenilor. Rugăciunea este necesară pentru a crea condiţiile pentru ascultarea chemării. Este necesar pentru că numai o comunitate care se roagă poate deveni glasul lui Dumnezeu. Și Dumnezeu cheamă prin noi provocări ale vieţii și cuvântului nostru.

„Isus i-a trimis pe aceştia doisprezece, poruncindu-le: «S-a apropiat împărăţia cerurilor!»”. Proclamații împărăția cerurilor! Expresia este vastă: cuprinde pe Dumnezeu și tot harul său. S-a apropiat! Timpul s-a terminat! Mesia este prezent! Pentru noi este o invitație. Dumnezeu este la poartă! El vrea să intre la tine! Numaidecât!

Să căutăm să înţelegem acest cuvânt: „În dar aţi primit, în dar să daţi!” Nu cercetați interesul vostru personal! Mai presus de toate nu vă întrebați: de ce? Dați! Nu vă descurajați de acest fel de trimitere. Apostolii nu au fost mai presus! Au fost păcătoși, precum Petru, cel care a avut un moment de slăbiciune, Matei fost vameș, Toma, „încăpățânatul”… Să ne sprijinim pe Isus de la care vine puterea. Suntem chemaţi „pentru a-l sluji” pe Cristos…


Să cerem că credinţa şi speranța noastră să se intensifice pentru ca noi să fim chipuri și imagini care răspândesc iubirea infinită a lui Dumnezeu.



[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].




vineri, 16 iunie 2017

„În dar aţi primit, în dar să daţi!” [XI TPA (A) - duminică, 18.06.2017]


Secerișul este mare... de Bernadette Lopez

Evanghelia Matei 9,36-10,8: În acel timp, văzând mulţimile, lui Isus i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor. Atunci le-a spus discipolilor săi: „Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui!” Chemându-i pe cei doisprezece discipoli ai săi, le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le alunge şi să vindece orice boală şi orice neputinţă. Numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: cel dintâi Simon, cel numit Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacob, fiul lui Zebedeu, şi Ioan, fratele lui; Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacob, fiul lui Alfeu, şi Tadeu; Simon Canaaneanul şi Iuda Iscarioteanul, cel care l-a trădat. Isus i-a trimis pe aceştia doisprezece, poruncindu-le: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în cetatea samaritenilor! Mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel! Mergând, predicaţi, spunând: «S-a apropiat împărăţia cerurilor». Vindecaţi-i pe cei bolnavi, înviaţi-i pe cei morţi, curăţaţi-i pe cei leproşi, alungaţi-i pe diavoli! În dar aţi primit, în dar să daţi!”

Omilie

Cuvântul lui Dumnezeu s-a alăturat vieţii noastre de zi cu zi. Suntem într-adevăr sub privirea iubirii lui Dumnezeu revelat de Moise: „Voi aţi văzut ce am făcut Egiptului, cum v-am purtat pe voi pe aripi de vultur şi v-am adus la mine”. „Aţi văzut”, a spus Dumnezeu. Vulturul este puternic atunci când este prins în zbor! „Pe voi v-am purtat pe aripi de vultur”. Este toată iubirea lui Dumnezeu astfel revelată. Această dragoste este o forță incredibilă. Cuvântul ne spune despre milostivirea inimii lui Dumnezeu. Este privirea de iubire anunțată de Moise: lui Isus i s-a făcut milă de mulțime, căci erau istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor. „Văzând mulţimile, lui Isus i s-a făcut milă de ele căci erau abătute ca nişte oi fără păstor”. Acesta este privirea lui Dumnezeu cernută prin Trupul Fiului Omului.

„Atunci, Isus i-a chemat pe doisprezece discipoli”. I-a făcut părtași de aceeași iubire infinită a lui Dumnezeu. Chemându-i pe nume, Isus le-a dat o misiune: „Le-a dat puterea… de a vindeca”. Suntem deci vindecaţi, salvați de această iubire pentru a deveni la rândul nostru salvatori! „În dar aţi primit, în dar să daţi!” Trebuie să fi fost ridicați din suferință pentru a ridica și pe fraţii noştri. Cine iubește cu adevărat  poate veni în ajutorul fraţii noştri în această credinţă, în această speranţa în Isus! Contăm pe Dumnezeu, ştim că rugăciunea noastră va fi ascultată. Cu Isus, noi nu avem teamă, ne încredem în iubire infinită a lui Dumnezeu, în privirea lui Dumnezeu: „Ați primit gratuit, gratuit să dați”. Această chemare la gratuitate este semnul iubirii lui Dumnezeu care s-a revelat în Isus Cristos. El este cel care ne mântuieşte în dragoste lui cea mare. El iubeşte şi își dă viaţa sa „atunci când eram încă păcătoşi”. Isus alege şi trimite apostolii săi, care îl vor urma pe tot parcursul slujirii sale de a predica. Ei reprezintă Biserica ce se naște proclamând vestea cea bună.

„În drumul vostru, proclamați că Împărăţia cerurilor este aproape, vindecați bolnavii, înviați morții, curățați leproşi, alungați diavoli!” Apostolii sunt astfel mesagerii promisiunilor de viață a lui Isus. El este Dumnezeul care mântuieşte. Nu putem pune orgoliul calităţilor noastre, ci iubirea lui Dumnezeu care „a împăcat pe toţi oamenii în Fiul său”. Suntem chemaţi „pentru a-l sluji” pe Cristos. „Acum, dacă veţi asculta glasul meu şi dacă veţi păzi alianţa mea, veţi fi partea mea dintre toate popoarele” unde vă voi trimite eu. Apostolul Paul dă măsura, privirea, pentru a realiza misiunea noastră: „Dovada că Dumnezeu ne iubeşte, este că Cristos a murit pentru noi atunci când încă eram păcătoşi”. Este ca o armonie între putere de vultur a lui Dumnezeu şi cel sărac, mizerabil, care suntem noi, dar învăluiți, înconjurați de o iubire infinită.

„Dacă Dumnezeu s-a împăcat cu noi din cauza morţii Fiului său, atunci când eram încă duşmanii săi, cu atât mai mult acum când suntem împăcați, vom fi mântuiţi prin viaţa lui Cristos cel înviat”. Avem nevoie pentru a izbuti în această iubire infinită a lui Dumnezeu, impresionați de dragoste, zidiți de aceasta iubire, pe care o anunțăm. Mântuiţi de Isus, pentru el, cu el, în el, devenim salvatori pentru fraţii noştri.


Căutăm să înţelegem acest cuvânt: „În dar aţi primit, în dar să daţi!” Cerem că credinţa şi speranța noastră să se intensifice pentru ca noi să fim chipuri care răspândesc iubirea infinită a lui Dumnezeu.

(pr. Gilbert Adam; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursa:
http://www.pere-gilbert-adam.org/Onzieme-Dimanche-annee-A.html).

miercuri, 14 iunie 2017

† Trupul și Sângele Domnului (A) : Mâncăm Trupul lui Cristos [joi, 15 iunie 2017]


Mâncăm Trupul lui Cristos
[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 10:00 (15 iunie 2017)

Lecturi: Deuteronomului 8,2-3.14b-16a; 1Corinteni 10,16-17; Evanghelia Ioan 6,51-58.

Omilie


Celebrăm astăzi solemnitatea Trupului şi Sângelui lui Cristos, memoria Euharistiei. Sărbătoarea Trupul Domnului s-a născut sub impulsul emotiv provocat de miracolul de la Bolsena (1263). Bula „Transiturus de hoc mundo” (11 august 1264) a papei Urban al IV-lea, stabileşte această sărbătoare.

Un preot de origine din Boemia – Petru din Praga – foarte evlavios, în ultimul timp avea îndoieli cu privire la prezenţa lui Isus în sfânta Euharistie. În anul 1263, a pornit într-un pelerinaj la Roma să se roage la mormintele apostolilor. Obosit de călătorie, oprește la Bolsena, nu departe de Orvieto, voind să celebreze sfânta liturghie în biserica unde se afla mormântul sfintei Cristina martiră. La prefacere, în momentul în care se pregătea să ridice sfânta Ostie, el observă că între degetele sale nu mai avea chipul pâinii, ci carne adevărată, din care curgea cu îmbelşugare sânge, prelingându-i-se pe mână şi împrăştiindu-se pe corporal. Ne putem închipui spaima care l-a cuprins pe sărmanul preot! Nu a putut termina sfânta liturghie din cauza sângelui care curgea fără încetare. A deschis tabernacolul şi a pus acolo potirul împreună cu corporalul, apoi s-a retras tremurând de frică. Fără să mai piardă vremea, a mers la papa Urban al IV-lea care se afla pe atunci în orăşelul din apropiere, Orvieto, s-a aruncat în genunchi şi l-a rugat să-l dezlege de păcatul său de îndoială. Capela sfintei Cristina, unde s-a petrecut aceasta, păstrează şi astăzi semnele minunii. Atunci când preotul a coborât de la altar, câteva picături de sânge au căzut jos. Ele s-au întipărit în aşa fel pe piatră, încât se pot vedea şi astăzi. Mulţi pelerini care au drum pe acolo, merg să privească şi să întipărească un sărut de cinste şi de recunoştinţă pe acea lespede.

Însă această solemnitate merge dincolo de miracolul de la Bolsena şi ne pune în faţa cuvintelor lui Cristos din Evanghelie: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii” (In 6,52).

În prima lectură, luată din cartea Deuteronomului (Dt 8,2-3.14b-16a), Moise îndeamnă poporul evreu să nu uite faptele minunate ale lui Dumnezeu făcute în pustiu. Poporul este în încercarea propriei sale identități: trebuie experimentat experiența trecutului „amintește-ți!” Israelul este într-o perioadă de prosperitate şi abundenţă, „timp de bunăstare” (N. Lohfink). Israelul trăiește stabilit în Palestina într-o civilizație sedentară a consumismului. Riscul pe care credința îl are de înfruntat este puternic. „De ce să continuăm să-l cinstim pe Dumnezeu atunci când ne descurcăm singuri?” Orgoliul, mândria, autonomia, independența conțin valori de progres care conduc poporul la necredință. Dar Cuvântul lui Dumnezeu vine să le reamintească: „adu-ţi aminte!” „Adu-ţi aminte de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să mergi în aceşti patruzeci de ani în pustiu!” (v. 2).  Este sinonim cu „a crede”, a se angaja la reînnoirea alianței cu Dumnezeu. „Amintirea” biblica îl introduce pe cel credincios în istoria mântuirii. „Adu-ți aminte” – devine apelul fundamental al Deuteronomului actualizând evenimentele trecutului. În cursul acestui drum dificil, Dumnezeu nu a încetat niciodată să fie acolo. A înmulţit beneficiile pentru a asigura supravieţuirea poporului său. A făcut să plouă mană din cer şi a scos apă din stâncă. Când poporul se hrănea cu mană, atunci recunoştea că totul vine de la Dumnezeu. Recunoştea că depinde de el.  Hrana și băutura – mana și apa – adică întreaga supraviețuire, erau încredințate în mâna lui Dumnezeu. Mai presus de toate el a oferit Cuvântul său care este hrană esenţială pentru suflet. Termenul ebraic dabár indică „cuvântul”: darul cuvântului divin. „Amintiţi-vă!” – auzim din nou chemarea Domnului. Nu uitaţi să vă hrăniți din Cuvântul lui Dumnezeu!

În scrisoarea întâia către Corinteni (1Cor 10,16-17), apostolul Paul insistă asupra importanţei Euharistiei. A împărți pâinea cu un necunoscut este deja un gest de unitate. A invita pe un oarecare să participe la masă este un semn de prietenie. A împărți hrana în familie este semnul unei comunități de viață. Binecuvântare potirului şi frângerea pâinii nu sunt doar gesturi rituale, nu e o simpla evocare a gesturilor din trecut. Ne împărtășim cu Trupul şi Sângele lui Cristos. Această comunicare este unitate, este prietenie, este comunitate de viață. Sfântul Paul ne arată că toţi creştinii, care se hrănesc cu Trupul lui Cristos şi se împărtăşesc cu Sângele lui, formează un singur Trup cu Cristos şi între ei.

Evanghelie după sfântul Ioan (In 6,51-58) ne prezintă discursul lui Isus în sinagoga din Cafarnaum, în care spune că el este „pâinea vieții”. După înmulțirea celor cinci pâini de orz și a celor doi pești, lângă lacul Tiberiadei, Isus se duce la Cafarnaum împreună cu discipolii săi, iar aici, în sinagogă, ține un discurs lung despre pâinea vieții. Cei care au văzut minunea îl caută pe Isus și îl găsesc. Au înțeles că el poate să dea hrană tuturor, asemenea lui Moise altădată, și vor să aibă cât mai multă pâine. Isus încearcă să le deschidă ochii celor care îl caută cerându-le ascultătorilor de a crede în cuvântul său, să nu se preocupe de hrana perietoare ci cea adevărată. Astăzi se decide un nou pas în revelarea persoana sa. Această pâine despre care el vorbește, este „pâinea vieții”, „trupul lui dat pentru viaţa lumii”. Anunţă astfel moartea sa, pe care o prezintă ca un dar al vieţii veşnice pentru lume.

Cum reacționează la acest mesaj cei prezenți? Rămân uimiți. Nu-l înțeleg când Isus le vorbește despre trupul său oferit pentru viața lumii. De fapt, la sfârșit, mulți dintre ei îl vor părăsi. Capii religioşi ai lui Israel reacţionează împotriva lui, pentru că fiinţa sa –  pe deplin umană, fiu a lui Iosif – este de neîmpăcat cu venirea sa de la Dumnezeu. Suntem în faţa scandalului întrupării.

Dar Isus, aprofundând ulterior propria sa revelaţie, afirmă: „Eu sunt pâinea vie coborâtă din cer. Cine mănâncă din această pâine va trăi în veci iar pâinea pe care i-o voi da eu este trupul meu [carnea mea]!” Acest anunţ, făcut din grele cuvinte, apare enigmatic: cum este posibil ca un om să-şi dea propria carne să fie mâncată? Însă trebuie luat în serios scandalul provocat de acest „limbaj dur” [„greu este cuvântul acesta!” (In 6,60)]: să ne lăsăm loviţi de aceste cuvinte dure, dacă voim să ajungem la o credinţă matură! În faţa uimirii ascultătorilor săi, Isus reia cu un ton solemn: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi” (v. 53). Să nu uităm că pentru evrei rămâne în vigoare opreliştea de a nu bea sângele oricărei fiinţe vii (Gen 9,4). Este vorba de a mânca trupul şi a bea sângele lui Isus și de a comunica întreaga sa viaţă, aşa încât ajungi să trăieşti aşa cum a trăit el.

De aceea, sărbătoarea aceasta întăreşte unirea noastră cu Isus Cristos, Mântuitorul, şi cu fraţii noştri, nutrind în noi germenul fericit al vieţii veşnice. Este pâinea ce trebuie să intre în viaţa noastră, ca să devină energia fiecărei acţiuni. Cu Isus în noi, viaţa noastră devine veşnică, deplină, izvor de iubire și bucurie.



[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].