vineri, 24 februarie 2017

† Duminica a 8-a de peste an (A): Aveți încredere în Tatăl vostru… [26.02.2017]

„Observaţi cum cresc crinii câmpului...”
de Bernardette Lopez

Evanghelia Matei 6,24-34: În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei. De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră: ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici pentru trupul vostru: cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Priviţi păsările cerului: nu seamănă, nu seceră, nici nu adună în hambar, iar Tatăl vostru ceresc le hrăneşte! Oare nu sunteţi voi mult mai de preţ decât ele? Cine dintre voi, oricât s-ar strădui, poate să adauge câtuşi de puţin la durata vieţii sale? Iar pentru îmbrăcăminte de ce vă străduiţi? Observaţi cum cresc crinii câmpului: nu trudesc şi nu ţes! Totuşi vă spun că nici Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Aşadar, dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, cu cât mai mult pe voi, oameni cu puţină credinţă? Deci nu vă îngrijoraţi, spunând: «Ce vom mânca? Ce vom bea?» sau «Cu ce ne vom îmbrăca?»! Căci pe toate acestea le caută neamurile păgâne; dar Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga! Deci nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi. Ajunge zilei răutatea ei”.

Omilie


Prin intermediul textelor biblice din această duminică, Dumnezeu însuşi  ne vorbeşte. El ne cere să ne unim și noi în trăire. În prima lectură, profetul Isaia se adresează locuitorilor din Ierusalimului. Aceștia din urmă trăiesc o situaţie foarte dureroasă: babilonienii au luat captiv oraşul lor; o parte a populaţiei este în exil; unii tind să creadă că Dumnezeul babilonienilor este mai puternic decât al celor din Ierusalim; alţii spun că Dumnezeul lor şi-a abandonat poporul.

Profetul le împărtăşește răspunsul lui Dumnezeu: nu, nu i-a abandonat. Pentru a le vorbi, Domnul foloseşte cuvinte care spun de tandrețea unei mame pentru copilul ei: o mamă nu poate să-și abandoneze copilul. Şi chiar dacă s-ar întâmpla aceasta, Dumnezeu nu ne va abandona niciodată. Chiar şi atunci când totul merge rău; este el care ne poartă de grijă. El ne cere să ne umplem viața cu iubirea sa. În el singur noi putem găsi mântuirea. Întotdeauna putem conta pe el. Sfântul Paul ne spune în felul său: „Nimic nu ne poate despărţi de iubirea sa”.

Acest apel la încrederea este și în Evanghelie, pe care noi l-am auzit: „Nu vă faceţi griji pentru viața voastră, nici pentru îmbrăcăminte... Nu vă faceţi griji pentru mâine...” Cum putem primi această Evanghelie? Isus nu spune ca noi să nu ne ocupăm de hrană, nici de îmbrăcăminte. Nu ne spune că sunt răi bani. El vrea pur şi simplu să ne invite a readuce lucrurile la nivelul lor just: hrana, îmbrăcămintea şi bani nu trebuie să fie primul scop al vieţii noastre. Avem nevoie în primul rând să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa. Am fost creați pentru Dumnezeu şi pentru fraţii noştri. Nu putem lăsa bani să devină unicul scop al vieţii şi al acţiunile noastre.

În acest secol al vitezei, am auzit că: „timpul este bani”. Rezultatul este că în birouri, fabrici, magazine, bărbaţi şi femei sunt supuși unui ritm infernal. Întotdeauna se fuge pentru a salva economia modernă. Acesta este un motiv de infarct, surmenaj și deprimare. Să ne gândim la acest om de afaceri de cărei agenta este plină de întâlniri. Singurele care îi lipsesc sunt întâlnirea cu soţia, copiii săi, cu el însuşi şi cu Dumnezeu cel mai mult.

O altă acțiune rea provocată este puterea banilor: în fiecare zi mass-media ne vorbește despre atacuri armate, violuri, crime și delapidări de tot felul. Bărbaţi, femei şi chiar copii sunt reduși ca sclavi pentru a permite bogaților să se îmbogățească şi mai mult. Când câștigă bani devine tiran. Poate atrage după sine cele mai mari rele. Este ca un drog de care mereu sunt în lipsă şi ne distruge. Să nu uităm: dacă Iuda l-a trădat pe Isus, l-a trădat pentru „treizeci de monede de argint” (preţul unui sclav!)

Pentru a înţelege mai bine această Evanghelie, suntem ajutați de capitolul al 13-lea după Evanghelia sfântului Matei. Isus explică parabola semănătorului: el spune că grăuntele căzut pe pământul cu spini este înăbuşit. Acest grăunte este Cuvântul lui Dumnezeu care este semănat în noi: dacă este sufocat este pentru „bogăţie şi preocupările din lume”. În aceste condiţii, Cuvântul lui Dumnezeu nu poate să crească în noi. A murit pentru că nu e îngrijit. S-a sufocat.

Isus vine să ne elibereze de toate aceste obsesii care ne fac să pierdem drumul. El vrea să ne facem disponibili pentru esenţial, pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa. Această dreptate nu este numai omenie dar și sfinţenie. Este primul, dar nu este în situația cea mai bună.

Singura adevărată comoara este Isus; el ne cere să umplem vieţile noastre cu iubirea sa.

Prima lectură ne spune că Dumnezeu nu abandonează pe cei care suferă. Dar el are nevoie de mâinile noastre, de ochii noștrii şi inimile noastre pentru a merge până la ei. Putem să facem o mulţime de lucruri cu bani. Asociațiile caritative în caz de nevoie. Desigur, nu putem da pentru toți, nici la toată lumea. Dar bugetul nostru creştin trebuie să cuprindă o parte dintre cei săraci; este banul „bunului samaritean” donat hangiului pentru cel rănit pe drum.

În scrisoarea sa către corintieni, sfântul Paul abordează o întrebare puțin diferită. Se adresează creştinilor care nu au înţeles Evanghelia. Acolo, la ei, sunt certurile dintre comunitățile formate din oameni legați prin relații de rudenie și de limbă. Fiecare nu jură decât pe predicatorul său preferat. Paul intervine pentru a pune lucrurile la locul lor. Predicatorii nu sunt stăpânii de care trebuie să aparţină. Misiunea lor este de a-l arăta pe Cristos și de a întoarce comunitatea spre el. Avem mai multe de făcut decât să compara unele cu altele: „Caută Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa”.

Postul Mare care începe în câteva zile ne ajută să intrăm în această perspectivă. El ne va aminti că Dumnezeu nu ne-a abandonat. Noi ne-am abătut de la el. Dar el nu încetează se ne cheme: „Convertiți-vă... Întoarceţi-vă la mine cu toată inima”. Ne rugăm Domnului pentru ca răspunsul nostru să fie din ce în ce mai mult măsura iubirii sale pentru noi. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/6660-homelie-du-8eme-dimanche-du-temps-ordinaire-a/).


joi, 23 februarie 2017

Nenorocirea nu este durere...

Simone Weil [1909-1943]
într-o izbucnire de râs tineresc din anul 1922.
Este decupat dintr-o fotografie la treisprezece ani cu fratele său, Andrei, în timpul vacanței de vară a Knokke.

André Gide o va defini „sfânta exclușilor”, în timp ce Graham Greene o va vedea chiar ca adult, un adolescent de nestăpânit.

„Nenorocirea nu este durere. Nenorocirea este cu totul altceva decât un procedeu pedagogic al lui Dumnezeu… Nenorocirea este o minune de tehnică divină. E un dispozitiv simplu şi ingenios care face să intre în sufletul unei creaturi finite această imensitate de forţă oarbă, brutală şi rece. Distanţa infinită care separă pe Dumnezeu de creatură se adună toată într-un punct pentru a străpunge sufletul în centrul lui… Iubirea e orientare, nu stare sufletească. Cel care îşi menţine sufletul orientat spre Dumnezeu în vreme ce e străpuns de cui se află înfipt în centrul însuşi al universului. E adevăratul centru, cel care nu e situat în mijloc, care e în afara spaţiului şi a timpului, care e Dumnezeu”. (Simone Weil).



miercuri, 22 februarie 2017

Clarificând raportul dintre credinţă şi fapte...

Martin Luther
(Cranach the Elder BM [1837]).

O imagine utilizată de Martin Luther
pentru a clarifica raportul dintre credinţă şi fapte:


„Evanghelia este ca o adiere rece
şi delicată în marea căldură a verii,
este mângâiere în angoasa conştiinţei.
Dar imediat ce adierea Evangheliei a dat răcorire
şi întărire forţelor noastre,
noi nu trebuie să rămânem indolenţi, să ne culcăm şi să sforăim;
adică, atunci când Duhul lui Dumnezeu a potolit,
a liniştit şi a mângâiat conştiinţa noastră,
atunci trebuie să demonstrăm
şi credinţa noastră cu faptele bune
pe care Dumnezeu ni le-a poruncit şi indicat în cele zece porunci”.

(Kurt Koch, „Ceea ce în realitate uneşte. În doctrina justificării” în L'Osservatore Romano, 21 februarie 2017; sursă:http://ercis.ro).

marți, 21 februarie 2017

Bătrânii spun că apa trece



de Mihai Codreanu


Bătrânii spun că apa trece
Şi spun că pietrele rămân,
Dar lucrul altfel se petrece
Pe vechiul nostru glob bătrân.


Că piatra, orişicât de tare,
Se macină şi trece stând,
Iar peste trista-i măcinare
Doar apele rămân curgând.


luni, 20 februarie 2017

Evanghelia nu este concentrică, ci e excentrică...



„Creștinismul nu este o formă de autorealizare. Isus nu este un nascisist[1]. Evanghelia presupune ca eu să renunț la mine însumi, ca inima mea să nu se plece numai spre mine însumi și ca eu să accept posibilitățile izvorâte din noua mea orientare spre ceva în afară de mine. Evanghelia nu este concentrică [= care au același centru], ci este excentrică [= situat departe de centru, care nu se găsește în centrul]”. (Cox H., La svolta ad Oriente, Brescia 1978, 97).




[1] Narcisismul este o tulburare psihologică a personalității umane care se manifestă prin egoism, vanitate, dragoste exagerată, patologică, pentru propria persoană. Termenul narcisism a fost introdus de Havelock Ellis (mai târziu a fost dezvoltat de Freud în cartea din 1914 On Narcissism) după Narcis, care, în mitologia greacă, era un tânăr frumos, fiul nimfei Liriope și al râului Cephios. Narcis era un tânăr care s-a îndrăgostit patologic de propria reflexie din apă. (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Narcisism).

sâmbătă, 18 februarie 2017

A ierta și a iubi (VII TPA [A] - 19 februarie 2017)

Predica de pe Munte (1912) - de Rudolf Yelin.

A ierta și a iubi
[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (19 februarie 2017)



Lecturi: Leviticului 19,1-2.17-18; 1Corinteni 3,16-23; Evanghelia Matei 5,38-48.

Ca și duminica trecută, Cristos ne spune: inima ta depășește toate obligațiile. Iubește dușmanii tăi. Imită-mă pe mine, Domnul vostru.

„Fiţi sfinţi, căci sfânt sunt eu, Domnul Dumnezeul vostru!” Cu această invitație adresată de Dumnezeu poporului evreu începe prima lectură din Cartea Leviticului (Lev 19,1-2.17-18), care poartă numele de „legea sfințeniei”. În limbajul curent, prin „sfânt” se înțelege cel care a dus o viață exemplară și e în paradis, iar după ce se invocă cu credință se poate primi haruri și miracole. Însă semnificația acestui termen este mult mai amplă: indică pe cel separat și consacrat lui Dumnezeu. Sunt templele sfinte pentru că erau distincte, „retrase” din lumea profană și rezervate divinității, întrând în sfera lui Dumnezeu și pentru aceasta fiind necesare numeroase rituri purificatorii. Sunt sfinte obiectele sacre neputând fi folosite altor uzanțe. Sunt persoane sfinte care primeau funcții deosebite. Iar cel mai sfânt este Dumnezeu, absolut divers din tot ce există. Ce pretindea Domnul atunci când a impus poporului său să fie „sfânt”? Vrea poate să trăiască separat de alte popoare? Israel a înțeles în acest mod porunca lui Dumnezeu și a gândit că e de datoria sa a evita orice contact cu ce ar fi putut să-l poarte la idolatrie. Pentru a menține această „sfințenie” s-a înmulțit interdicţii: opreliștea de a intra în casele străinilor, de a mânca cu ei sau chiar de a strânge mâna unui păgân. Fiind aceasta mentalitatea comună, rămâi uimit când constați într-un text – cel propus astăzi – în care „sfințenia” este înțeleasă în mod complet diferit: nimic din separările materiale de la ceilalți oameni, nimic din prescriile rituale. „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta. […] Să nu te răzbuni şi să nu ţii ură pe fiii poporului tău! Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (vv. 17-18).

Găsim aceste două porunci: „Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt!” şi „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Încă nu suntem la Evanghelie, în Noul Testament. Această revelaţie implică unele exigențe. Printre exigențe este iubirea fraternă: „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Din vechea lege, descoperim că iubirea frăţească era mai bună decât toate ritualurile: era semnul prezenţei lui Dumnezeu printre oameni. Cu toate acestea are încă o limită: iubirea nu este universală. De fapt, interpetarea rabinică se restrângea la poporul lui Israel; se limitează la legăturile de sânge, legăturile familiale. Orizontul legii nu depășește încă limitele poporului evreu.

Cu Noul Testament, se face un pas înainte. În scrisoarea sa către corintieni (1Cor 3,16-23), sfântul Paul insistă asupra universalităţii iubirii lui Dumnezeu. Comunitatea este ca un sanctuar: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (v. 16). În templul lui Dumnezeu – „decupat” din lumea profană – Duhul Sfânt este cel ce locuiește în el și menține unită comunitatea. Diviziunile ruinează și amenință distrugerea construcției. Cine se simte responsabil de un astfel de dezastru, va fi tras la răspundere de Domnul cu o extremă severitate: „Cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va distruge pe el!” (v. 17). Este imaginea tradițională a judecății finale care servește, în limbaj rabinic, nu la descrierea a tot ce se întâmplă la sfârșit, dar la acțiunea extrem de gravă a celor care fac rău Bisericii.

Fiecare persoană este unică în ochii lui Dumnezeu. Fiecare om este un templu de care se îngrijește Domnul. „Toate sunt ale voastre, iar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu” (vv. 22-23). Aceste gânduri introduc la interpretări noi în cadru Evangheliei de astăzi.

Evanghelia după Matei (Mt 5,38-48) face parte din „Predică de pe munte”, unde Isus se prezintă ca noul Moise, care, de pe muntele „Fericirilor”, dă noua sa Lege. Nu desființează vechea legea, ci interpretează în felul său. „Aţi auzit că s-a spus… Eu însă vă spun” – de şase ori se întâlneşte în Evanghelia lui Matei. Astăzi sunt ultimile două.

„Aţi auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi» şi «dinte pentru dinte!» Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău!” (vv. 38-39). Evanghelia pornește de la străvechea legea a talionului, care urmărea să pună frâu răzbunării: „legea talionului”, născută din voinţa civilă de a împiedica răzbunările exagerate. Această lege, prezentă în primul cod de legi cunoscut în istorie, Codul lui Hammurabi, datând probabil din anul 1760 înainte de Cristos, fiind preluat de Vechiul Testament și introdusă de romani în „Legea celor 12 Table” care erau afişate în Forul Roman, urmărea stabilirea echitabilă a dreptăţii. Ştiau bine anticii că sălbaticul tinde să întreacă măsura când este vorba de a-şi face singur dreptate... Isus spune că nu ajunge legea. „Eu însă vă spun: dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt!” Nu aboleşte legea veche, dar o duce la desăvârşire. Trebuie depăşită tentaţia răzbunării. A învinge răul cu puterea binelui pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte.

„Aţi auzit că s-a spus: «Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău!» Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută” (vv. 43-44). Cristos ne cere să iubim dușmanii. Cum să facem? El este cel care ne dă răspunsul: „Rugaţi-vă, pentru vrăjmaşii voştri”. Este vorba despre rugăciune ce face minuni. „Rugaţi-vă pentru cei care vă persecută” (v. 44). Sfântul Paul, care a fost persecutorul creştinilor, s-a lăsat transformat de această rugăciune pe care sfântul Ștefan o înălța spre cer. Cristos este „răstignitul fără ură”. El se roagă cu psalmul 22,2: „«Elí, Elí, léma sabactáni?» adică «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?»” (Mt 27,46). Și a fost ascultat. Tatăl l-a înviat din morți.

Și Isus termină predica sa prin aceste cuvinte: „Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!” (v. 48). Isus ne invită să ne uităm către Tatăl: el face ca soarele său să răsară peste cei buni şi peste cei răi. Vrea ca toată lumea să fie iluminată de acest soare… Iubirea sa este pentru toţi: pentru cei buni şi pentru cei răi. A-i iubi pe cei care nu ne iubesc, înseamnă a-l imita pe Dumnezeu. Nu înseamnă să fi ajuns la scopul sublim – iubirea universală – dar înseamnă să încerci să tinzi spre ea în fiecare zi.

Un rabin bătrân întrebă o dată pe elevii săi când se putea recunoaște momentul precis în care se termină noaptea şi începe o nouă zi. „Poate că din momentul în care se distinge cu uşurinţă un câine de o oaie?” „Nu”, a spus rabinul. „Când un copac se distinge față de un smochin?” „Nu”, a repetat el. „Dar atuncea când?”, întrebară toți elevii. Rabinul a răspuns: „Atunci când privind o persoană oarecare tu reconoști pe un frate tău sau pe sora ta. Până la acel moment încă este noapte în inima ta!”

Să ne dea, Domnul, această lumină…



[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974].