sâmbătă, 25 februarie 2012

I PM (B): Veste bună şi în încercare

Mc 1,12-15 

Fragmentul evanghelic din prima duminică din Postul Mare se poate împărţi în două: povestirea despre ispitire (1,12-13), care se leagă strâns de scena precedentă a botezului în Iordan, şi introducerea în ministerul public al lui Isus (1,14-15) care conţine imperativul care constituie programul întregului Post Mare: convertiţi-vă.

Spre deosebire de Matei şi Luca, Marcu nu povesteşte nimic despre cum a fost ispitit şi despre desfăşurarea ispitirii. Îl interesează să spună, simplu, că Isus a fost ispitit. Din acest punct de vedere povestirea sa este incompletă şi face trimitere la restul evangheliei: acum evanghelistul se mulţumeşte să spună că Isus, ca răspuns la botezul său, a început o viaţă marcată de confruntarea cu Satana şi în acelaşi timp de ajutorul lui Dumnezeu („îngerii îl slujeau”). Marcu a legat strâns botezul de ispitire („şi imediat după”) pentru a arăta că Duhul, dăruit la botez, nu-l separă pe Isus de istorie şi de ambiguitatea sa: dimpotrivă, îl plasează pe Isus în cadrul istoriei şi al întregii lupte care are loc în ea. Povestirea lui Marcu este o invitaţie de a citi evanghelia în continuare. Şi din cele ce urmează nu este greu să reconstruieşti ispitirea pe care Isus a trebuit să o suporte nu numai în pustiu, dar de-a lungul întregii sale vieţi: de a parcurge drumul sugerat de Cuvântul lui Dumnezeu sau de a prefera sugestiile oamenilor care par scurtături mai sigure şi convingătoare?!

În acest punct aplicaţiile sunt clare: cine îl urmează pe Isus trebuie să ştie că va întâlni la tot pasul tentaţia. Există tentaţia de a face să coincidă proiectul lui Dumnezeu cu proiectul construit de om. Există tentaţia de a pretinde de la Dumnezeu semne clare şi convingătoare, care să domine, şi dacă Dumnezeu nu le dă, nu rareori oamenii sunt tentaţi să le împlinească în locul lui. Şi mai este dincolo de toate tentaţia de a se folosi de logica lumii pentru a face mai uşoară venirea Împărăţiei.

Postul Mare se caracterizează printr-o temă deosebit de importantă: convertirea. Dar pentru a înţelege convertirea, ucenicul trebuie înainte să înţeleagă ce este vestea bună anunţată de Isus. Pentru Marcu vestea bună este proclamarea că solidaritatea lui Dumnezeu este definitivă şi stabilă. Dumnezeu s-a apropiat aşa de mult de noi că s-a făcut om, fratele nostru: a intrat în istorie, implicat în aventura noastră fără să-i pară rău. Dumnezeu nu se mai dă înapoi. Această solidaritate a lui Dumnezeu cu noi este universală: Cristos iubeşte orice om. Declară dărâmate toate barierele. Confruntându-se cu această veste bună creştinul trebuie să-şi refacă toate relaţiile sale. Este o veste bună aproape de noi, la îndemâna noastră, dar trebuie să întindem mâna să o prindem: întocmai, trebuie să ne convertim. (don Bruno Maggioni, trad. pr. dr. Isidor Chinez).

vineri, 24 februarie 2012

Dacă două mâini rebele

















Dacă două mâini rebele
nu te-ar ţine orb mereu,
te-ai opri în clipe grele
şi privind cu dor la stele,
ai vedea că-i scris pe ele:
Dumnezeu!

Dacă două vechi zăvoare
nu te-ar ţine surd mereu,
ai şopti: Ce meşter mare
scoate păsări cântătoare?
Şi ţi-ar spune orice floare:
Dumnezeu!

Dacă marea întristării
nu te-ar ţine rob mereu,
ai şopti în largul zării:
Cine-i Tatăl îndurării?
Şi ţi-ar spune valul mării:
Dumnezeu!

Dar de ţi-ai vedea veşmântul
care-mbracă vechiul "eu",
ai umplea de plâns pământul
şi, primind cu drag Cuvântul,
l-ai simţi în piept pe Sfântul
Dumnezeu!
 
Costache Ioanid

joi, 23 februarie 2012

Postul Mare (2)

(în continuare)

2. „Unii faţă de alţii”: darul reciprocităţii.

Această „pază” faţă de alţii contrastează cu o mentalitate care, reducând viaţa numai la dimensiunea pământească, nu o mai consideră în perspectivă escatologică şi acceptă orice alegere morală în numele libertăţii individuale. O societate cum este cea actuală poate să devină surdă fie la suferinţele fizice, fie la exigenţele spirituale şi morale ale vieţii. Nu aşa trebuie să fie în comunitatea creştină! Apostolul Paul invită să căutăm ceea ce duce „la pacea şi la edificarea reciprocă” (Rom 14,19), folosind „aproapelui în ceea ce este bine spre edificare” (ibid. 15,2), fără a căuta propriul folos „ci al celor mulţi ca să se mântuiască” (1Cor 10,33). Această corectare şi îndemn reciproc, în spirit de umilinţă şi de caritate, trebuie să fie parte a vieţii a comunităţii creştine.

Discipolii Domnului, uniţi cu Cristos prin Euharistie, trăiesc într-o comuniune care îi leagă pe unii cu alţii ca mădulare ale unui singur trup. Asta înseamnă că celălalt îmi aparţine, viaţa sa, mântuirea sa interesează viaţa mea şi mântuirea mea. Atingem aici un element foarte profund al comuniunii: existenţa noastră este corelată cu aceea a altora, atât în bine cât şi în rău; fie păcatul, fie faptele de iubire au şi o dimensiune socială. În Biserică, trup mistic al lui Cristos, se verifică această reciprocitate: comunitatea nu încetează să facă pocăinţă şi să invoce iertare pentru păcatele fiilor săi, dar se şi bucură încontinuu şi cu jubilare pentru mărturiile de virtute şi de caritate care se desfăşoară în ea. „Mădularele să se îngrijească la fel unele de altele” (1Cor 12,25), afirmă sfântul Paul, pentru ca să fim unul şi acelaşi trup. Caritatea faţă de fraţi, a cărei exprimare este pomana – tipică practică de Postul Mare împreună cu rugăciunea şi postul – se înrădăcinează în această apartenenţă comună. Şi în preocuparea concretă faţă de cei mai săraci fiecare creştin poate să exprime participarea sa la unicul trup care este Biserica. Atenţie faţă de ceilalţi în reciprocitate este şi a recunoaşte binele pe care Domnul în împlineşte în ei şi a mulţumi împreună cu ei pentru minunile de har pe care Dumnezeul cel bun şi atotputernic continuă să le realizeze în fiii săi. Atunci când un creştin vede în celălalt acţiunea Duhului Sfânt nu poate decât să se bucure de asta şi să dea glorie Tatălui ceresc (cf. Mt 5,16).

3. „Pentru a da impuls carităţii şi faptelor bune”: a merge împreună în sfinţenie.

Această expresie din Scrisoarea către Evrei (10,24) ne stimulează să considerăm chemarea universală la sfinţenie, drumul constant în viaţa spirituală, să aspirăm la carismele cele mai mari şi la o caritate tot mai înaltă şi mai rodnică (cf. 1Cor 12,31-13,13). Atenţia reciprocă are ca scop stimularea reciprocă la o iubire efectivă tot mai mare, „ca lumina zorilor, care măreşte strălucirea până la lumina de la amiază” (Pr 4,18), aşteptând să trăim ziua fără de apus în Dumnezeu. Timpul care ne este dat în viaţa noastră este preţios pentru a descoperi şi a face faptele de bine, în iubirea lui Dumnezeu. Astfel Biserica însăşi creşte şi se dezvoltă pentru a ajunge la maturitatea deplină a lui Cristos (cf. Ef 4,13). În această perspectivă dinamică de creştere se situează îndemnul nostru de a ne stimula reciproc pentru a ajunge la plinătatea iubirii şi a faptelor bune.

Din păcate este mereu prezentă tentaţia lâncezelii, a sufocării Duhului, a refuzării de „a investi talanţii” care ne-au fost dăruiţi pentru binele nostru şi al celuilalt (cf. Mt 25,25şu). Toţi am primit bogăţii spirituale sau materiale utile pentru împlinirea planului divin, pentru binele Bisericii şi pentru mântuirea personală (cf. Lc 12,21b; 1Tim 6,18). Maeştrii spirituali amintesc că în viaţa de credinţă cel care nu înaintează dă înapoi. Iubiţi fraţi şi surori, să primim invitaţia mereu actuală de a tinde la „măsura înaltă a vieţii creştine” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte [6 ianuarie 2001], nr. 31). Înţelepciunea Bisericii în recunoaşterea şi proclamarea fericirii şi a sfinţeniei unor creştini exemplari are ca scop şi să trezească dorinţa de a le imita virtuţile. Sfântul Paul îndeamnă: „întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii” (Rom 12,10).

În faţa unei lumi care cere de la creştini o mărturie reînnoită de iubire şi de fidelitate faţă de Domnul, toţi să simtă urgenţa de a se strădui pentru a se întrece în caritate, în slujire şi în fapte bune (cf. Evr 6,10). Această chemare este deosebită de puternică în timpul sfânt de pregătire pentru Paşte. Cu urarea unui Post Mare sfânt şi rodnic, vă încredinţez mijlocirii Sfintei Fecioare Maria şi din inimă vă împart tuturor Binecuvântarea Apostolică. (Papa Benedict al XVI-lea). (trad. de pr. dr. Mihai Pătraşcu).

miercuri, 22 februarie 2012

Audienţa generală (22.02.2012). Despre Postul Mare

 
Iubiţi fraţi şi surori,
 
La această Cateheză aş vrea să mă opresc pe scurt asupra timpului Postului Mare, care începe astăzi cu Liturgia din Miercurea Cenuşii. Este vorba de un itinerar de patruzeci de zile care ne va conduce la Triduum-ul pascal, comemorare a pătimirii, morţii şi învierii Domnului, inima misterului mântuirii noastre. În primele secole de viaţă a Bisericii acesta era timpul în care cei care auziseră şi primiseră vestirea lui Cristos începeau, pas după pas, drumul lor de credinţă şi de convertire pentru a ajunge să primească sacramentul Botezului. Era vorba de o apropiere de Dumnezeul cel viu şi de o iniţiere la credinţă care trebuia făcută treptat, printr-o schimbare interioară din partea catecumenilor, adică a celor care doreau să devină creştini şi să fie încorporaţi lui Cristos şi Bisericii.
 
După aceea, şi penitenţii şi apoi toţi credincioşii au fost invitaţi să trăiască acest itinerar de reînnoire spirituală, pentru a conforma tot mai mult propria existenţă la cea a lui Cristos. Participarea întregii comunităţi la diferitele etape ale parcursului Postului Mare subliniază o dimensiune importantă a spiritualităţii creştine: răscumpărarea nu a câtorva, ci a tuturor este disponibilă graţie morţii şi învierii lui Cristos. De aceea, fie cei care parcurgeau un drum de credinţă drept catecumeni pentru a primi Botezul, fie cei care s-au îndepărtat de Dumnezeu şi de comunitatea credinţei şi căutau reconcilierea, fie cei care trăiau credinţa în comuniune deplină cu Biserica, toţi împreună ştiau că timpul care precede Paştele este un timp de metanoia, adică de schimbare interioară, de căinţă; timpul care identifică viaţa noastră umană şi toată istoria noastră ca un proces de convertire care se pune în mişcare acum pentru a-l întâlni pe Domnul la sfârşitul timpurilor.
 
Cu o expresie devenită tipică în Liturgie, Biserica denumeşte perioada în care am intrat astăzi "Quadragesima", adică timpul de patruzeci de zile şi, cu o referinţă clară la Sfânta Scriptură ne introduce astfel într-un context spiritual precis. De fapt, patruzeci este numărul simbolic cu care Vechiul şi Noul Testament reprezintă momentele importante ale experienţei credinţei Poporului lui Dumnezeu. Este o cifră care exprimă timpul aşteptării, al purificării, al întoarcerii la Domnul, al conştiinţei că Dumnezeu este fidel faţă de promisiunile sale. Acest număr nu reprezintă un timp cronologic exact, ritmat de suma zilelor. Indică mai degrabă o perseverenţă răbdătoare, o lungă încercare, o perioadă suficientă pentru a vedea lucrările lui Dumnezeu, un timp în care trebuie să ne decidem ca să asumăm propriile responsabilităţi fără amânări ulterioare. Este timpul deciziilor mature.
 
Numărul patruzeci apare înainte de toate în istoria lui Noe. Acest om drept, din cauza potopului petrece patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în arcă, împreună cu familia sa şi cu animalele pe care Dumnezeu i-a zis să le ia cu sine. Şi aşteaptă alte patruzeci de zile, după potop, înainte de a atinge uscatul, salvat de la distrugere (cf. Gen 7,4.12; 8,6). Apoi, etapa următoare: Moise rămâne pe muntele Sinai, în prezenţa Domnului, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, pentru a primi Legea. În tot acest timp posteşte (cf. Ex 24,18). Patruzeci sunt anii de călătorie a poporului ebraic din Egipt până în ?ara Promisă, timp potrivit pentru a experimenta fidelitatea lui Dumnezeu. "Adu-ţi aminte de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să mergi în aceşti patruzeci de ani în pustiu... Îmbrăcămintea ta nu s-a uzat pe tine şi piciorul nu s-a umflat în aceşti patruzeci de ani", spune Moise în Deuteronom la sfârşitul acestor patruzeci de ani de migraţiune (Dt 8,2.4). Anii de pace de care se bucură Israelul sub judecători sunt patruzeci (cf. Jud 3,11.30), însă, după ce a trecut acest timp, începe uitarea darurilor lui Dumnezeu şi întoarcerea la păcat. Profetul Ilie face patruzeci de zile pentru a ajunge la Horeb, muntele unde îl întâlneşte pe Dumnezeu (cf. 1Re 19,8). Patruzeci sunt zilele în timpul cărora locuitorii din Ninive fac pocăinţă pentru a obţine iertarea lui Dumnezeu (cf. Gen 3,4). Patruzeci sunt şi anii de domnie a lui Saul (cf. Fap 13,21), a lui David (cf. 2Sam 5,4-5) şi a lui Solomon (cf. 1Re 11,41), primii trei regi ai lui Israel. Şi Psalmii reflectă asupra semnificaţiei biblice a celor patruzeci de ani, ca de exemplu Psalmul 95, din care am auzit un text: "O, de aţi asculta astăzi glasul lui: "Nu vă împietriţi inimile ca la Meriba, ca în ziua de la Massa în pustiu, acolo m-ai ispitit părinţii voştri, m-au pus la încercare, deşi au văzut lucrărilor mele. Patruzeci de ani m-a dezgustat neamul acesta; de aceea am zis: Este un popor cu inima rătăcită, nu au cunoscut căile mele; de aceea am jurat în mânia mea: Nu vor intra în odihna mea!"" (vv. 7c-10).
 
În Noul Testament Isus, înainte de a începe viaţa publică, se retrage în pustiu timp de patruzeci de zile, fără să mănânce nici să bea (cf. Mt 4,2): se hrăneşte din Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte ca armă pentru a-l învinge pe diavol. Ispitirile lui Isus amintesc de cele pe care poporul ebraic le-a înfruntat în pustiu, dar pe care nu a ştiut să le învingă. Patruzeci sunt zilele în timpul cărora Isus înviat îi instruieşte pe ai săi, înainte de a se înălţa la cer şi a-l trimite pe Duhul Sfânt (cf. Fap 1,3).
 
Cu acest număr de patruzeci care apare este descris un context spiritual care rămâne actual şi valabil, şi Biserica, tocmai prin zilele din perioada Postului Mare, vrea să-i menţină valoarea durabilă şi să-i facă prezentă nouă eficacitatea. Liturgia creştină din Postul Mare are scopul de a favoriza un drum de reînnoire spirituală, în lumina acestei lungi experienţe biblice şi mai ales pentru a învăţa să-l imităm pe Isus, care în cele patruzeci de zile petrecute în pustiu a învăţat să învingă ispita folosindu-se de Cuvântul lui Dumnezeu. Cei patruzeci de ani ai peregrinării lui Israel în pustiu prezintă atitudini şi situaţii ambivalente. Pe de o parte ei sunt perioada primei iubiri cu Dumnezeu şi dintre Dumnezeu şi poporul său, când El vorbea inimii sale, indicându-i încontinuu drumul pe care să-l parcurgă. Dumnezeu îşi stabilise, ca să spunem aşa, locuinţă în mijlocul lui Israel, îl preceda într-un nor sau o coloană de foc, se îngrijea în fiecare zi de hrana sa făcând să coboare mana şi făcând să iasă apa din stâncă. De aceea, anii petrecuţi de Israel în pustiu se pot vedea ca timpul alegerii special a lui Dumnezeu şi al adeziunii la El din partea poporului: timp al primei iubiri. Pe de altă parte, Biblia arată şi o altă imagine a peregrinării lui Israel în pustiu: este şi timpul ispitelor şi al pericolelor mai mari, când Israel murmură împotriva Dumnezeului său şi ar vrea să se întoarcă la păgânism şi îşi construieşte proprii idoli, pentru că simte exigenţa de a venera un Dumnezeu mai apropiat şi tangibil. Este şi timpul răzvrătirii împotriva Dumnezeului mare şi invizibil.
 
Această ambivalenţă, timpul apropierii speciale a lui Dumnezeu - timpul primei iubiri -, şi timpul ispitei - ispita întoarcerii la păgânism -, o găsim în mod surprinzător în drumul pământesc al lui Isus, desigur fără nici un compromis cu păcatul. După botezul de pocăinţă la Iordan, în care asumă asupra sa destinul Slujitorului lui Dumnezeu care renunţă la sine însuşi şi trăieşte pentru alţii şi se pune printre păcătoşi pentru a lua asupra sa păcatul lumii, Isus merge în pustiu pentru a sta patruzeci de zile în profundă unire cu Tatăl, repetând astfel istoria lui Israel, toate acele ritmuri de patruzeci de zile sau ani la care am făcut referinţă. Această dinamică este o constantă în viaţa pământească a lui Isus, care caută mereu momente de singurătate pentru a-l ruga pe Tatăl său şi a rămâne în intimă comuniune, în intimă singurătate cu El, în exclusivă comuniune cu El şi apoi a se întoarce în mijlocul oamenilor. Însă în acest timp de "pustiu" şi de întâlnire specială cu Tatăl, Isus se află expus pericolului şi este asaltat de ispita şi de seducţia Celui Rău, care îi propune o altă cale mesianică, departe de proiectul lui Dumnezeu, pentru că trece prin putere, succes, dominare şi nu prin dăruirea totală pe Cruce. Aceasta este alternativa: un mesianism de putere, de succes, sau un mesianism de iubire, de dăruire de sine.
 
Această situaţie de ambivalenţă descrie şi condiţia Bisericii în drumul prin "pustiul" lumii şi al istoriei. În acest "pustiu" noi cei care credem avem desigur oportunitatea de a avea o profundă experienţă de Dumnezeu care face puternic spiritul, confirmă credinţa, hrăneşte speranţa, însufleţeşte caritatea; o experienţă care ne face părtaşi de victoria lui Cristos asupra păcatului şi asupra morţii prin Jertfa de iubire pe Cruce. Însă "pustiul" este şi aspectul negativ al realităţii care ne înconjoară: ariditatea, sărăcia de cuvinte de viaţă şi de valori, secularismul şi cultura materialistă, care închid persoana în orizontul lumesc al existenţei sustrăgându-l de la orice referinţă la transcendenţă. Acesta este şi locul în care cerul de deasupra noastră este întunecat pentru că este acoperit de norii egoismului, ai neînţelegerii şi ai înşelăciunii. Cu toate acestea, şi pentru Biserica de astăzi timpul pustiului se poate transforma în timp de har, pentru că avem certitudinea că şi din stânca cea mai dură Dumnezeu poate să scoată apa vie care potoleşte setea şi răcoreşte.

Iubiţi fraţi şi surori, în aceste patruzeci de zile care ne vor conduce la Paştele Învierii putem regăsi nou curaj pentru a accepta cu răbdare şi cu credinţă orice situaţie de dificultate, de suferinţă şi de încercare, având conştiinţa că din întuneric Domnul va face să răsară ziua nouă. Şi dacă vom fi fost fideli faţă de Isus urmându-l pe calea Crucii, lumea clară a lui Dumnezeu, lumea luminii, a adevărului şi a bucuriei ne va fi ca redată: vor fi zorile noi create de Dumnezeu însuşi. Drum bun de Postul Mare vouă tuturor! (Benedictus pp. XVI). (Trad. de pr. Mihai Pătraşcu). (http://www.ercis.ro/).

Lacrimi mari îmi curg pe faţă

Lacrimi mari îmi curg pe faţă,
Şi îmi pare rău;
Supărat-am în viaţă
Rău pe Dumnezeu.

Refren:

Ţie, Maică-ţi cer,
Nu lăsa să pier;
Du-mă sus la Fiul tău,
Şi la Dumnezeu.

Cere-i lui Isus iertare,
Şi lui Dumnezeu,
Pentru că l-ai dat uitării
Şi îţi pare rău.

Nu-ţi întoarce sfânta faţă,
Celui ce-a greşit;
I-ai dat dreptul la viaţă,
Fă-l şi fericit.

Dacă drumul vieţii mele
Va fi foarte greu,
Să-mi întinzi în zile grele,
Maică, braţul Tău.

Când în clipele din urmă
Domnul ne-a chema,
Rogu-Te durerea-mi curmă,
Tu, Măicuţa mea.

Şi mă du, Maică cu Tine,
Sus la Dumnezeu;
Milă-ţi fie-atunci de mine
Că-s copilul Tău.

Postul Mare (1)

 
"Să fim atenţi unii faţă de alţii pentru a da impuls carităţii şi faptelor bune" (Evr 10,24)
 
Postul Mare ne oferă încă o dată oportunitatea de a reflecta asupra inimii vieţii creştine: caritatea. De fapt, acesta este un timp propice pentru ca, ajutaţi de cuvântul lui Dumnezeu şi de sacramente, să reînnoim drumul nostru de credinţă, atât personal cât şi comunitar. Este un parcurs marcat de rugăciune şi de împărtăşire, de tăcere şi de post, aşteptând să trăim bucuria pascală.

Anul acesta doresc să propun câteva gânduri în lumina unui scurt text luat din Scrisoarea către Evrei: "Să fim atenţi unii faţă de alţii pentru a da impuls carităţii şi faptelor bune" (10,24). Este o frază introdusă într-o pericopă în care scriitorul sacru îndeamnă la încrederea în Isus Cristos ca mare preot, care ne-a dobândit iertarea şi accesul la Dumnezeu. Rodul primirii lui Cristos este o viaţă desfăşurată după cele trei virtuţi teologale: este vorba de a ne apropia de Domnul "cu inimă sinceră în plinătatea credinţei" (v. 22), de a menţine neclintită "mărturisirea speranţei" (v. 23), în atenţie constantă de a exercita împreună cu fraţii "caritatea şi faptele bune" (v. 24). Se afirmă de asemenea că pentru a menţine această conduită evanghelică este importantă participarea la întâlnirile liturgice şi de rugăciune ale comunităţii, privind la ţinta escatologică: deplina comuniune în Dumnezeu (v. 25). Mă opresc asupra versetului 24, care, în puţine cuvinte, oferă o învăţătură preţioasă şi mereu actuală despre trei aspecte ale vieţii creştine: atenţia faţă de celălalt, reciprocitatea şi sfinţenia personală.

1. "Să fim atenţi": responsabilitatea faţă de fratele.
 
Primul element este invitaţia de "a fi atenţi": verbul grec folosit este katanoein, care înseamnă a observa bine, a fi atenţi, a privi cu conştiinţă, a ne da seama de o realitate. Îl găsim în Evanghelie atunci când Isus îi invită pe discipoli să "observe" păsările cerului, care deşi nu trudesc sunt obiect al providenţei divine grijulii şi atente (cf. Lc 12,24), şi "ia seama" de bârna care este în ochiul propriu înainte de a privi la paiul din ochiul fratelui (cf. Lc 6,41). Îl găsim şi într-un alt text tot din Scrisoarea către Evrei, ca invitaţie de "a privi cu atenţie pe Isus" (3,1), apostolul şi marele preot al credinţei noastre. Deci verbul care deschide îndemnul nostru invită să ne îndreptăm privirea spre celălalt, înainte de toate spre Isus, şi să fim atenţi unii faţă de alţii, să nu ne arătăm străini, indiferenţi faţă de soarta fraţilor. În schimb, adesea prevalează atitudinea contrară: indiferenţa, dezinteresul, care se nasc din egoism, mascat de o aparenţă de respect faţă de "sfera privată". Şi astăzi răsună cu putere glasul Domnului care îl cheamă pe fiecare dintre noi să se îngrijească de celălalt. Şi astăzi Dumnezeu ne cere să fim "păzitorii" fraţilor noştri (cf. Gen 4,9), să instaurăm relaţii caracterizate de grija reciprocă, de atenţie faţă de binele celuilalt şi faţă de tot binele său. Marea poruncă a iubirii faţă de aproapele cere şi solicită conştiinţa că am o responsabilitate faţă de cel care, ca şi mine, este creatură şi fiu al lui Dumnezeu: faptul de a fi fraţi în umanitate şi, în multe cazuri, şi în credinţă trebuie să ne facă să vedem în celălalt un adevărat alter ego, iubit în mod infinit de Domnul. Dacă vom cultiva această privire de fraternitate, solidaritatea, dreptatea, precum şi milostivirea şi compasiunea vor apărea în mod natural din inima noastră. Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea afirma că lumea suferă astăzi mai ales de o lipsă de fraternitate: "Lumea este bolnavă. Răul său se află mai puţin în delapidarea resurselor sau în acapararea lor din partea câtorva, dar se află în lipsa de fraternitate dintre oameni şi dintre popoare" (Scrisoarea enciclică Populorum progressio [26 martie 1967], nr. 66).
 
Atenţia faţă de celălalt înseamnă a dori pentru el sau pentru ea binele, sub toate aspectele: fizic, moral şi spiritual. Cultura contemporană pare că a pierdut simţul binelui şi al răului, în timp ce trebuie reafirmat cu forţă că binele există şi învinge, pentru că Dumnezeu este "bun şi face binele" (Ps 119,68). Binele este ceea ce trezeşte, protejează şi promovează viaţa, fraternitatea şi comuniunea. Responsabilitatea faţă de aproapele înseamnă deci a voi şi a face binele celuilalt, dorind ca şi el să se deschidă la logica binelui; a ne interesa de fratele înseamnă a deschide ochii cu privire la necesităţile sale. Sfânta Scriptură avertizează cu privire la pericolul de a avea inima împietrită de un soi de "anestezie spirituală" care ne face orbi faţă de suferinţele celuilalt. Evanghelistul Luca prezintă două parabole ale lui Isus în care sunt indicate două exemple ale acestei situaţii care se poate crea în inima omului. În cea a samariteanului milostiv, preotul şi levitul "trec mai departe", cu indiferenţă, în faţa omului prădat şi bătut de tâlhari (cf. Lc 10,30-32), iar în cea a bogatului nemilos, acest om sătul de bunuri nu ia seama la condiţia săracului Lazăr care moare de foame în faţa uşii sale (cf. Lc 16,19). În ambele cazuri avem de-a face cu contrariul acelui "a fi atenţi", a privi cu iubire şi compasiune. Ce anume împiedică această privire umană şi iubitoare faţă de fratele? Adesea sunt bogăţia materială şi saţietatea, dar este şi punerea înainte de orice a propriilor interese şi a propriilor preocupări. Niciodată nu trebuie să fim incapabili de "a avea milă" faţă de cel care suferă; niciodată inima noastră nu trebuie să fie aşa de absorbită de lucrurile şi de problemele noastre încât să fie surdă la strigătul săracului. În schimb, tocmai umilinţa inimii şi experienţa personală a suferinţei pot să se reveleze ca izvor de trezire interioară la compasiune şi la empatie: "Cel drept recunoaşte dreptul celor sărmani, în schimb celui rău nu-i pasă" (Prov 29,7). Se înţelege astfel fericirea "celor care plâng" (Mt 5,4), adică a celor care sunt în stare să iasă din ei înşişi pentru a se înduioşa de durerea celuilalt. Întâlnirea cu celălalt şi deschiderea inimii la necesitatea lui sunt ocazie de mântuire şi de fericire.

"A fi atenţi" faţă de fratele cuprinde de asemenea grija faţă de binele său spiritual. Şi aici doresc să amintesc un aspect al vieţii creştine care mi se pare căzut în uitare: corectarea fraternă în vederea mântuirii veşnice. Astăzi, în general, suntem foarte sensibili la discursul despre grija şi despre caritatea faţă de binele fizic şi material al celorlalţi, dar se tace aproape cu totul cu privire la responsabilitatea spirituală faţă de fraţi. Nu aşa este în Biserica din primele timpuri şi în comunităţile cu adevărat mature în credinţă, în care se îndrăgeşte nu numai sănătatea trupească a fratelui, ci şi cea a sufletului său pentru destinul său ultim. În Sfânta Scriptură citim: "Mustră pe cel înţelept, şi el te va iubi! Dă înţeleptului, şi se va face şi mai înţelept; învaţă-l pe cel neprihănit, şi va învăţa şi mai mult!" (Prov 9,8 ş.u.). Cristos însuşi porunceşte să-l mustrăm pe fratele care comite un păcat (cf. Mt 18,15). Verbul folosit pentru a defini corectarea fraternă - elenchein - este acelaşi care indică misiunea profetică de denunţare proprie creştinilor faţă de o generaţie care săvârşeşte răul (cf. Ef 5,11). Tradiţia Bisericii a avut printre faptele de milostenie spirituală şi pe aceea de "a-i îndrepta pe cei păcătoşi". Este important de a recupera această dimensiune a carităţii creştine. Nu trebuie să tăcem în faţa răului. Mă gândesc aici la atitudinea acelor creştini care, din respect uman sau din simplă comoditate, mai degrabă se adaptează la mentalitatea comună decât să-i avertizeze pe fraţii săi cu privire la modurile de a gândi şi de a acţiona care contrazic adevărul şi nu merg pe calea binelui. Însă reproşul creştin nu este niciodată animat de spirit de condamnare sau de incriminare; este mişcat mereu iubire şi de milostivire şi vine din adevărată grijă faţă de binele fratelui. Apostolul Paul afirmă: "Dacă un om a căzut într-o greşeală, voi, cei spirituali, corectaţi-l în duhul blândeţii. Dar tu fii atent la tine însuţi ca să nu fii ispitit şi tu" (Gal 6,1). În lumea noastră impregnată de individualism este necesar să redescoperim importanţa corectării fraterne, pentru a merge împreună spre sfinţenie. Chiar şi "cel drept cade de şapte ori" (Prov 24,16), spune Scriptura şi noi toţi suntem slabi şi greşitori (cf. 1In 1,8). Deci este o mare slujire a ajuta şi a ne lăsa ajutaţi să ne citim cu adevărat pe noi înşine, pentru a îmbunătăţi propria viaţă şi a merge mai corect pe calea Domnului. Mereu este nevoie de o privire care iubeşte şi corectează, care cunoaşte şi recunoaşte, care discerne şi iartă (cf. Lc 22,61), aşa cum a făcut şi face Dumnezeu cu fiecare dintre noi. (Benedict al XVI-lea, Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2012, trad. de pr. Mihai Pătraşcu).

marți, 21 februarie 2012

Gândul zilei




Nu vizaţi succesul.
Pentru că nu se poate urmări succesul aşa cum nu se poate urmări fericirea.
Ele sunt efecte secundare ale devotamentului manifestat
pentru o cauză mai mare decât sine însuşi sau decât altă persoană.
Fericirea, ca şi succesul, soseşte când nu vă aşteptaţi.
Ascultaţi ceea ce vă dictează conştiinţa voastră
şi acţionaţi la maximul cunoştinţei voastre.
Atunci veţi vedea că în timp succesul va veni tocmai pentru că nu vă gândiţi la el.


 (Viktor E. Frankl)

luni, 20 februarie 2012

Alocuţiunea papei (19.02.2012)

Iubiţi fraţi şi surori! 

Duminica aceasta este deosebit de festivă aici, în Vatican, datorită Consistoriului, care a avut loc ieri, în care am creat 22 de noi cardinali. Împreună cu ei am avut bucuria, în această dimineaţă, de a concelebra Euharistia în Bazilica Sf. Petru, în jurul mormântului Apostolului pe care Isus l-a chemat să fie "piatra" pe care să construiască Biserica sa (Cf Mt 16:18). De aceea, vă invit pe toţi să uniţi şi rugăciunea voastră pentru aceşti venerabili fraţi, care acum sunt şi mai angajaţi să colaboreze cu mine în conducerea Bisericii universale şi să dea mărturie despre Evanghelie până la sacrificiul propriei vieţi. Acest lucru înseamnă culoarea roşie a hainelor lor: culoarea sângelui şi a iubirii. Unii dintre ei lucrează la Roma, în serviciul Sfântului Scaun, alţii sunt pastori ai unor importante Biserici diecezane; în timp ce alţii s-au remarcat printr-o lungă şi apreciată activitate de studiu şi de învăţământ. Acum, fac parte din Colegiul care îl asistă cel mai îndeaproape pe Papa în lucrarea sa de comuniune şi de evanghelizare: îi primim cu bucurie, amintind ceea ce Isus a spus celor doisprezece Apostoli: "Cine vrea să fie primul între voi, să fie servitorul tuturor. Pentru că şi Fiul omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi "(Mc 10.44-45).


Acest eveniment eclezial se situează pe fundalul liturgic al sărbătorii Catedrei Sfântului Petru, anticipată astăzi, deoarece ziua de 22 februarie - data acestei sărbători - va fi Miercurea Cenuşii, începutul Postului Mare. "Catedra" este scaunul rezervat episcopului, de aici derivă numele "catedrală", dat bisericii în care, întocmai, episcopul prezidează liturgia şi învaţă poporul. Catedra Sfântului Petru, reprezentată în absida Bazilicii Vaticane de o monumentală sculptură a lui Bernini, este un simbol al misiunii speciale a lui Petru şi succesorilor săi de a paşte turma lui Cristos, ţinând-o unită în credinţă şi în caritate. Deja în secolul al doilea Sf. Ignaţiu de Antiohia atribuia Bisericii care este în Roma, un primat singular, salutând-o, în scrisoarea sa către Romani, ca pe aceea care "prezidează în iubire". Acest rol deosebit de slujire îi provine Comunităţii romane şi episcopului ei din faptul că în acest oraş şi-au vărsat sângele lor Apostolii Petru şi Paul, pe lângă numeroşi alţi martiri. Ne întoarcem astfel la mărturia de sânge şi de iubire. Catedra lui Petru, prin urmare, este, într-adevăr, semn de autoritate, dar al celei a lui Cristos, bazată pe credinţă şi pe iubire.


Dragi prieteni, să-i încredinţăm pe noii cardinali ocrotirii materne a Preasfintei Fecioare Maria, pentru ca să-i asiste mereu în serviciul lor bisericesc şi să-i susţină în încercări. Maria, Maica Bisericii, să mă ajute pe mine şi pe colaboratorii mei spre a lucra neobosit pentru unitatea Poporului lui Dumnezeu şi spre a vesti tuturor neamurilor mesajul mântuirii, îndeplinind cu umilinţă şi curaj slujirea adevărului în caritate.

Numeroasă prezenţa pelerinilor, inclusiv români, duminică în Piaţa Sfântul Petru la întâlnirea cu Papa Benedict al XVI-lea pentru recitarea împreună a rugăciunii "Angelus Domini - Îngerul Domnului" şi a-i asculta cuvântul de învăţătură, dedicat de Pontif, celebrării Consistoriului pentru crearea a 22 noi cardinali cu care, a concelebrat Liturghia duminicală de mulţumire.

Papa a dedicat alocuţiunea sa, sărbătorii Catedrei Sfântului Petru, şi semnificaţiei ei, anticipată pentru duminica de azi, deoarece data sărbătorii - 22 februarie - coincide anul acesta cu Miercurea Cenuşii, începutul Postului Mare.

Salutul Papei în limba română pentru pelerinii din ţară, veniţi la Roma pentru crearea celui de-al treila cardinal român din istorie.

După recitarea rugăciunii „Angelus Domini - Îngerul Domnului”, au urmat saluturi particulare în limbile franceză, engleză. germană, spaniolă, portugheză. română, polonă şi italiană. Cele mai multe se refereau la prezenţa pelerinilor cu ocazia consistoriului pentru crearea celor 22 noicardinali.

Iată salutul în limba română adresat de Sfântul Părinte pelerinilor români sosiţi la Roma pentru ridicarea la rangul de cardinal a Preafericitului Părinte Lucian Mureşan, arhiepiscop major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică.

"Salut pelerinii de limba română veniţi la Roma pentru Consistoriu. Rugăciunea la Mormintele Apostolilor să vă întărească credinţa şi entuziasmul de a vesti Evanghelia. Lăudat să fie Isus Cristos!"

duminică, 19 februarie 2012

Omilia Sfântului Părinte - (19.02.2012)

(Duminică, 19 februarie 2012, Solemnitatea Catedrei Sfântului Petru, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a prezidat în Bazilica Vaticană concelebrarea euharistică împreună cu cei 22 de noi cardinali creaţi în Consistoriul de ieri).

Domnilor Cardinali,
Veneraţi Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori,


Bazilică Vaticană: altarul Catedrei
În solemnitatea Catedrei Sfântului Petru Apostolul avem bucuria de a ne aduna în jurul altarului Domnului împreună cu noii cardinali, pe care ieri i-am agregat la Colegiul Cardinalilor. Înainte de toate le adresez lor salutul meu cordial, mulţumindu-i cardinalului Fernando Filoni pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-a adresat în numele tuturor. Extind salutul meu la ceilalţi cardinali şi la toţi prelaţii prezenţi, precum şi la distinsele autorităţi, la domnii ambasadori, la preoţi, la persoanele consacrate şi la toţi credincioşii, veniţi din diferite părţi ale lumii pentru această fericită împrejurare, care îmbracă un caracter special de universalitate.

În lectura a doua proclamată puţin mai înainte, apostolul Petru îi îndeamnă pe „prezbiterii” Bisericii să fie păstori zeloşi şi grijulii ai turmei lui Cristos (cf. 1Pt 5,1-2). Aceste cuvinte sunt adresate înainte de toate vouă, dragi şi veneraţi Fraţi, care deja aveţi multe merite pe lângă poporul lui Dumnezeu datorită operei voastre generoase şi înţelepte desfăşurate în Slujirea pastorală în Dieceze angajante sau în conducerea Dicasterelor din Curia Romană, sau în slujirea eclezială a studiului şi a învăţământului. Noua demnitate care v-a fost conferită vrea să manifeste aprecierea faţă de munca voastră fidelă în via Domnului, să aduce cinste comunităţilor şi naţiunilor din care proveniţi şi ai căror reprezentanţi demni sunteţi în Biserică, să vă investească cu responsabilităţi ecleziale noi şi mai importante şi în sfârşit să vă ceară un supliment de disponibilitate pentru Cristos şi pentru întreaga comunitate creştină. Această disponibilitate la slujirea Evangheliei este trainic întemeiată pe certitudinea credinţei. De fapt, ştim că Dumnezeu este fidel faţă de promisiunile sale şi aşteptăm în speranţă realizarea acestor cuvinte ale sfântului Petru: „Iar când va apare păstorul suprem, veţi primi cununa măririi, care nu se veştejeşte” (1Pt 5,4).

Textul evanghelic de astăzi îl prezintă pe Petru care, mişcat de o inspiraţie divină, exprimă propria sa credinţă puternică în Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Mesia cel promis. Ca răspuns la această curată mărturisire de credinţă, făcută de Petru şi în numele celorlalţi apostoli, Cristos îi revelează misiunea pe care intenţionează să i-o încredinţeze, adică aceea de a fi „piatra”, „stânca”, fundamentul vizibil pe care este construit întregul edificiu spiritual al Bisericii (cf. Mt 16,16-19). Această denumire de „stâncă-piatră” nu face referinţă la caracterul persoanei, ci trebuie înţeleasă numai pornind de la un aspect mai profund, de la mister: prin funcţia pe care Isus i-o conferă, Simon Petru va deveni ceea ce el nu este prin „carne şi sânge”. Exegetul Joachim Jeremias a arătat că pe fundal este prezent limbajul simbolic al „stâncii sfinte”. În această privinţă ne poate ajuta un text rabinic în care se afirmă: „Domnul a spus: "Cum pot să creez lumea, când se vor ridica aceşti fără-Dumnezeu şi se vor revolta împotriva mea?". Dar când Dumnezeu a văzut că trebuia să se nască Abraham, a spus: "Uite, am găsit o stâncă pe care pot să construiesc şi să întemeiez lumea". De aceea el l-a numit pe Abraham o stâncă”. Profetul Isaia face referinţă la asta atunci când îi aminteşte poporului: „priviţi la stânca din care aţi fost tăiaţi… la Abraham tatăl vostru” (51,1-2). Abraham, tatăl celor care cred, cu credinţa sa este văzut ca stânca ce susţine creaţia. Simon, care cel dintâi l-a mărturisit pe Isus drept Cristos şi a fost primul martor al învierii, devine acum, cu credinţa sa reînnoită, stânca ce se opune forţelor distrugătoare ale răului.

Iubiţi fraţi şi surori! Acest episod evanghelic pe care l-am ascultat are o explicaţie ulterioară şi mai elocventă într-un foarte cunoscut element artistic care îmbogăţeşte această Bazilică Vaticană: altarul Catedrei. Atunci când se străbate grandioasa navată centrală şi, după ce s-a trecut de transept, se ajunge la absidă, ne aflăm în faţa unui enorm tron de bronz, care pare să se elibereze, dar care în realitate este susţinut de cele patru statui ale marilor Părinţi ai Bisericii din Orient şi din Occident. Şi deasupra tronului, înconjurată de un triumf de îngeri suspendaţi în aer, străluceşte în fereastra ovală gloria Duhului Sfânt. Ce ne spune acest ansamblu sculptural, datorat geniului lui Bernini? El reprezintă o viziune a esenţei Bisericii şi, în cadrul ei, al magisteriului petrin.

Fereastra absidei deschide Biserica spre exterior, spre întreaga creaţie, în timp ce imaginea porumbelului Duhului Sfânt îl arată pe Dumnezeu ca izvor al luminii. Însă există şi un alt aspect care trebuie evidenţiat: de fapt Biserica însăşi este ca o fereastră, locul în care Dumnezeu se apropie, vine în întâmpinarea lumii noastre. Biserica nu există prin ea însăşi, nu este punctul de sosire, ci trebuie să trimită dincolo de sine, spre înălţime, mai presus de noi. Biserica este cu adevărat ea însăşi în măsura în care lasă să transpară Celălalt – cu „C” majusculă – de la care provine şi la care conduce. Biserica este locul unde Dumnezeu „ajunge” la noi şi unde noi „pornim” spre El; ea are misiunea de a deschide dincolo de ea însăşi acea lume care tinde să se închidă în ea însăşi şi să-i aducă lumina care vine de sus, fără de care ar deveni de nelocuit.

Marea catedră de bronz cuprinde un scaun de lemn din secolul al IX-lea, care a fost mult timp considerat catedra apostolului Petru şi a fost aşezată chiar pe acest altar monumental din cauza înaltei sale valori simbolice. De fapt, el exprimă prezenţa permanentă a apostolului în magisteriul succesorilor săi. Scaunul sfântului Petru este, putem spune, tronul adevărului, care îşi trage originea din mandatul lui Cristos după mărturisirea de la Cezareea lui Filip. Scaunul magisterial reînnoieşte în noi şi amintirea cuvintelor adresate de Domnul lui Petru în cenacol: „Eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc 22,32).

Sf. Ambroziu
şi sf. Ioan Gură de Aur
Catedra lui Petru evocă o altă amintire: celebra expresie a sfântului Ignaţiu de Antiohia, care în scrisoarea sa către romani numeşte Biserica din Roma „aceea care prezidează în caritate” (Inscr.: PG 5, 801). De fapt, a prezida în credinţa este în mod indisolubil legat de a prezida în iubire. O credinţă fără iubire n-ar mai fi o credinţă creştină autentică. Însă cuvintele sfântului Ignaţiu au şi un alt aspect, mult mai concret: de fapt, termenul „caritate” era folosit de Biserica de la începuturi pentru a indica şi Euharistia. De fapt, Euharistia este Sacramentum caritatis Christi, prin care El continuă să-i atragă pe toţi la sine, aşa cum a făcut din înălţimea crucii (cf. In 12,32). De aceea, „a prezida în caritate” înseamnă a-i atrage pe oameni într-o îmbrăţişare euharistică – îmbrăţişarea lui Cristos – care depăşeşte orice barieră şi orice înstrăinare şi creează comuniunea din diferenţele multiple. Aşadar ministeriul petrin este prima în iubire în sens euharistic, adică grijă faţă de comuniunea universală a Bisericii în Cristos. Şi Euharistia este formă şi măsură a acestei comuniuni şi garanţie ca ea să se menţină fidelă faţă de criteriul tradiţiei credinţei.

Sf. Augustin
şi sf. Atanasiu
Marea Catedră este susţinută de Părinţii Bisericii. Cei doi învăţători din Orient, sfântul Ioan Gură de Aur şi sfântul Atanasiu, împreună cu latinii, sfântul Ambroziu şi sfântul Augustin, reprezintă totalitatea tradiţiei, deci bogăţia expresiei adevăratei credinţe în sfânta şi unica Biserică. Acest element al altarului ne spune că iubirea se sprijină pe credinţă. Ea se fărâmiţează dacă omul nu se mai încrede în Dumnezeu şi nu ascultă de El. Totul în Biserică se sprijină pe credinţă: Sacramentele, Liturgia, evanghelizarea, caritatea. Chiar şi dreptul, chiar şi autoritatea în Biserică se sprijină pe credinţă. Biserica nu se auto-reglementează, nu-şi dă sieşi propria ordine, ci o primeşte de la Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl ascultă în credinţă şi încearcă să-l înţeleagă şi să-l trăiască. Părinţii Bisericii au în comunitatea eclezială funcţia de garanţi ai fidelităţii faţă de Sfânta Scriptură. Ei asigură o exegeză vrednică de încredere, solidă, capabilă să formeze cu Catedra lui Petru un ansamblu stabil şi unitar. Sfintele Scripturi, interpretate cu autoritate de Magisteriu în lumina Părinţilor, luminează drumul Bisericii în timp, asigurându-i un fundament stabil în mijlocul schimbărilor istorice.

Gloria
După ce am văzut diferitele elemente ale altarului Catedrei, să ne îndreptăm spre el o privire de ansamblu. Şi vedem că este străbătut de o dublă mişcare: de urcare şi de coborâre. Este reciprocitatea dintre credinţă şi iubire. Catedra este scoasă mult în evidenţă în acest loc pentru că aici este mormântul apostolului Petru, dar şi el tinde spre iubirea lui Dumnezeu. De fapt, credinţa este orientată spre iubire. O credinţă egoistă ar fi o credinţă neadevărată. Cel care crede în Isus Cristos intră în dinamismul de iubire care îşi are izvorul în Euharistie, descoperă adevărata bucurie şi devine la rândul său capabil să trăiască după logica acestui dar. Adevărata credinţă este luminată de iubire şi conduce la iubire, spre înălţime, aşa cum altarul Catedrei ridică spre fereastra luminoasă, gloria Duhului Sfânt, care constituie adevăratul punct focal pentru privirea pelerinului atunci când trece pragul Bazilicii Vaticane. Această fereastră este scoasă mult în evidenţă de triumful îngerilor şi de marile aureole, cu un sens de plenitudine ce se revarsă care exprimă bogăţia comuniunii cu Dumnezeu. Dumnezeu nu este singurătate, ci iubire glorioasă şi fericită, difuzivă şi luminoasă.

Gloria - Sf. Duh
Iubiţi fraţi şi surori, nouă, fiecărui creştin îi este încredinţat darul acestei iubiri: un dar care trebuie dăruit, cu mărturia vieţii noastre. Aceasta este, îndeosebi, misiunea voastră, veneraţi Fraţi Cardinali: să mărturisiţi bucuria iubirii lui Cristos. Fecioarei Maria, prezentă în comunitatea apostolică adunată în rugăciune aşteptându-l pe Duhul Sfânt (cf. Fap 1,14), încredinţăm acum noua voastră slujire eclezială. Ea, Mama Cuvântului Întrupat, să ocrotească drumul Bisericii, să susţină cu mijlocirea sa lucrarea Păstorilor şi să primească sub manita sa întregul Colegiul al Cardinalilor. Amin! (Papa Benedict al XVI-lea).(Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu).

Învaţă de la toate

















Învaţă de la toate, să ai statornic drum
Învaţă de la flăcări, că toate-s numai scrum
Învaţă de la umbră, să taci şi să veghezi
Învaţă de la stâncă, cum neclintit să crezi
Învaţă de la soare, cum neclintit s-apui
Învaţă de la piatră, cum trebuie să spui,
Învaţă de la vântul ce-adie prin poteci
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.

Învaţă de la toate, că toate sunt surori
Cum treci frumos prin viaţă
Cum poţi frumos să mori.

Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr, să fii mereu curat,
Învaţă de la flăcări, ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la ape, să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră, să fii smerit ca ea.
Învaţă de la stâncă, să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare, ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele, că-n cer sunt multe oşti;

Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi.
Învaţă de la lună, să nu te înspăimânţi;
Învaţă de la vulturi, când umerii-ţi sunt grei.
Şi du-te la furnică, să vezi povara ei...
Învaţă de la floare, să fii gingaş ca ea,
Învaţă de la soare, să ai blândeţea sa;
Învaţă de la păsări, să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.

Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci.
Să-nveţi din tot ce piere - cum să trăieşti pe veci.

(Din lirica norvegiană universală).