† Sfințirea Bazilicii din Lateran [9 noiembrie 2014]: În casa Tatălui (omilie)

Bazilica Sfântul Ioan Botezătorul din Lateran

Inscripția de pe bazilică în latinește: „Mama și capul tuturor bisericilor din orașul Roma şi de pe tot pământul”.



Evanghelia – Ioan 2,13-22: Paștele iudeilor era aproape, iar Isus a urcat la Ierusalim. Și a găsit în templu vânzătorii de boi, de oi și de porumbei și pe schimbătorii de bani șezând acolo. Făcând un bici din funii, i-a alungat pe toți din templu, la fel ca și oile și boii; a împrăștiat monedele schimbătorilor de bani și a răsturnat mesele, iar celor care vindeau porumbei le-a zis: „Luați acestea de aici! Nu faceți casa Tatălui meu casă de negustorie”. Discipolii lui și-au adus aminte că fusese scris: «Zelul pentru casa ta mă mistuie». Așadar, l-au întrebat iudeii și i-au zis: „Ce semn ne arăți că ai dreptul să faci acestea?” Isus le-a răspuns: „Dărâmați acest templu și în trei zile îl voi ridica!” Așadar, i-au zis iudeii: „Acest templu a fost construit în patruzeci și șase de ani și tu în trei zile îl vei ridica?” Însă el vorbea despre templul trupului său. Deci, când a înviat din morți, discipolii lui și-au amintit că a spus aceasta și au crezut în Scriptură și în cuvântul pe care îl spusese Isus.

 

Isus alungă vânzătorii din templu (1610-1615) - 
de  Cecco del Caravaggio

 

Omilie

 

 

Astăzi este sărbătoarea sfinţirii bazilicii Sfântul Ioan Botezătorul din Lateran, biserica cea mai veche din Occident, sediul episcopului Romei. Fragmentul evanghelic ales pentru această celebrare povesteşte un gest săvârşit de Isus la Ierusalim cu ocazia sărbătorii iudaice a Paştelui (In 2,13-22). Întrând în templu, el vede în „atriul neamurilor” – spaţiu rezervat non-evreilor – că a fost transformat în loc de vânzare a animalelor pentru jertfe: un loc pe care Dumnezeu l-a voit ca şi „casă de rugăciune pentru toate naţiunile” şi ajuns o piaţă. Atunci zelul, iubirea arzătoare a lui Isus faţă de Dumnezeu, Tatăl său şi pentru casa sa se dezlănţuie cu forţă: „făcând un bici din funii, i-a izgonit pe toţi afară din templu, împreună cu oile şi boii, a aruncat pe jos banii schimbătorilor şi le-a răsturnat tarabele”.

 

Este vorba despre un gest profetic, scandalos, care dă peste cap obiceiurile fixate de tradiţie şi actualizează profeţia lui Ieremia împotriva templului. Isus acţionează astfel ca să amintească faptul că templul este locuinţa lui Dumnezeu; pentru a vesti cu urgenţă că a sosit ceasul profeţit de Zaharia, în care popoarele păgâne aveau să urce la Ierusalim la sfârşitul timpurilor, ceasul în care „în casa Domnului nu va mai fi nici un vânzător” (Zah 14,21); şi pentru a arăta că el poate cere respectarea voinţei lui Dumnezeu cu privire la locul, definit cu autoritate, „casa Tatălui meu”.

 

Acest gest trezeşte imediat o întrebare din partea iudeilor prezenţi: „Prin ce semn ne arăţi că ai dreptul să faci astfel de lucruri?”. Isus, drept răspuns, ridică vălul de pe propria identitate: „Distrugeţi acest templu [literar „acest sanctuar”, locul cel mai intern al templului, spaţiul prezenţei lui Dumnezeu, pentru credincioşii evrei] şi în trei zile îl voi ridica din nou”. Iată revelaţia decisivă: de acum locuinţa lui Dumnezeu nu se mai găseşte în templul de la Ierusalim, dar trupul lui Isus este adevărata locuinţă a lui Dumnezeu: „el vorbea despre templul trupului său”.

 

Dumnezeu este prezent oriunde, dar există un loc în care el locuieşte în mod unic şi special: dacă în vechea economie acest loc era templul din Ierusalim, acum este Isus Cristos, locul Dumnezeului invizibil, omul care ne-a vorbit definitv despre Dumnezeu.

 

Gestul şi cuvintele lui Isus manifestă celui care are o inimă inteligentă şi capabilă de a asculta existenţa unui templu nou, nefăcut din pietre, dar constituit de trupul lui Isus: trupul lui Isus din Nazaret, Fiul preaiubit al lui Dumnezeu, Cuvântul său făcut trup; trupul lui Cristos mort şi înviat care este locul de întâlnire, alianţa şi comuniunea dintre Dumnezeu şi oameni.

 

În ziua în care celebrăm sărbătoarea sfinţirii unui loc de cult, această pagină evanghelică ne îngăduie să descoperim adevărul profund al liturgiei creştine, sintetizată de Isus puţin după aceea, în dialogul cu samariteana: „Femeie, însă vine ceasul – și acum este – când adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr” (In 4,23), adică în Duhul Sfânt şi în Isus Cristos, care este Adevărul. Sau, cum spune apostolul Paul, locul de cult al creştinului în profunditate nu mai este un templu din piatră, dar persoana noastră, trupul lui Cristos şi templul Duhului Sfânt.

 

În trupul nostru suntem chemaţi să-i oferim lui Dumnezeu adevărata jertfă, aceea a vieţii noastre de fiecare zi; să trăim acea iubire arzătoare pentru Dumnezeu şi pentru oameni care a fost motivul ultim al vieţii, morţii şi învierii lui Isus.

 

(pr. Enzo Bianchi [2008]; trad. pr. Isidor Chinez). 

 

 

Gândul zilei [rău]

Bătălia de la Sinop (1853) - de Ivan Aivazovsky
 

„De îndată ce faci Satanei

concesiunea de a «discuta» cu el,

poţi fi sigur că te bate în dialectică

şi te înduplecă”

(L. Blaga, Zări şi etape, 16).

În pădurile din munții Vosgi... (exemple)

 

 

Pustnic în fața altarului - 
de Van Brekelenkam

În pădurile din munții Vosgi, din estul Franței, trăiau mulți pustnici, dintre care unul avea faimă de sfânt. Vânătorii erau convinși că au văzut animale sălbatice: urși, porci mistreți, cerbi, adunate toate în la intrarea în peștera unde omul lui Dumnezeu cânta laude lui Dumnezeu. Nici locuitorii din vale nu erau surprinși să vadă în timpul nopții o strălucire stranie deasupra muntelui în care locuia pustnicul. Adesea tineri i-au cerut să-i ia cu sine: alți pustnici nu trăiau oare împreună cu doi sau trei ucenici care se dedaseră vieții contemplative? Toți, însă, primeau același răspuns negativ; toți cu excepția unuia. De la el se cunoaște cauza unui astfel de privilegiu puțin după moartea învățătorului.

 

„M-am prezentat la vârsta de optsprezece ani, rugându-l să pot rămâne aproape de el. La întrebarea sa: «pentru ce» i-am răspuns:

 – Pentru că vreau să învăț să mă rog.

Aceste cuvinte au aprins o lumină de tandrețe în ochii bătrânului eremit. M-a întrebat atunci:

– Și pentru ce, dragul meu, vrei să înveți să te rogi?

– Pentru că este știința cea mai înaltă.

– Aș vrea atât de mult să te primesc, dar nu pot, îmi răspunse nu fără tristețe.

 

M-am întors la el trei ani mai târziu. M-a primit cu inimă părintească și mi-a pus aceeași întrebare:

– Pentru ce vrei să înveți să te rogi?

– Pentru a deveni un sfânt.

 

Eram convins că de această dată mă va primi: motivul nu era oare cel mai înalt din câte se pot întrezări cu gândirea? Dar el s-a opus din nou refuzând și eu am plecat disperat. Mi-am reluat munca câmpului. Și totuși, mai mult ca oricînd, de dimineața și până seara, dorința de rugăciune nu-mi dădea pace. Mi se întâmpla să plâng gândindu-mă la cel care, acolo sus, trăia în intimitatea Dumnezeului său.

 

Într-o noapte de Crăciun m-am sculat brusc: în mine era siguranța că de această dată mă va primi. La sosirea mea el se ruga și nici nu și-a dat seama de mine. Am așteptat timp îndelungat; nerăbdarea mea încetul cu încetul s-a calmat. Când s-a îndreptat spre mine nu mi se părea deloc surprins de prezența mea. Am început să-i vorbesc nelăsându-i timp să-mi pună vreo întrebare...

– Vreau să învăț să mă rog pentru că vreau să-l aflu pe Dumnezeu.

Atunci mi-a deschis brațele”.

 

(Caffarel H., Lettere sulla preghiera, în Vangelo vissuto îngrijită de G. Barra), Editura Piero Gribaudi, Torino, 1973, p. 259-260; trad. pr. Isidor Chinez).

Credința înseamnă a-ți da inima...

Credința înseamnă slujire...

Ce înseamnă „a crede”?

– „cred că mâine va ploua”: înseamnă o simplă părere, o opinie care nu poate fi o adevărată certitudine.

– „te cred”: este încredere în cineva, pentru că sunt sigur că o merită.

– „cred în Dumnezeu”: nu spune doar că Dumnezeu există.

 

A crede nu înseamnă înainte de toate a-ţi da asentimentul la o demonstraţie clară şi evidentă sau la un plan lipsit de necunoscute şi de limite; nu este credinţă atunci când te deschizi în faţa a ceva care poate fi posedat şi-ţi stă la dispoziţie.

 

A crede înseamnă a te încrede în Cineva, a consimţi la chemarea Străinului care invită, a-ţi încredinţa viaţa în mâinile Altuia, pentru că El este unicul, adevăratul Domn.

 

În Evul Mediu se făcea această etimiologie: a crede vine de la „cor dare”, a-ţi da inima, a o pune fără condiţii în mâinile altuia. Crede acela care se lasă făcut prizonierul Dumnezeului invizibil, care acceptă să fie posedat de El în ascultare supusă şi în docilitatea cea mai profundă a inimii.

 

Credinţa este redare, încredinţare, abandon, nu posedare, garanţie, siguranţă...

 

De aceea, a crede nu înseamnă a evita scandalul, a fugi de risc, a înainta în lumina senină a zilei. Se crede nu numai în ciuda scandalului şi a riscului, dar chiar atunci când eşti sfidat de scandal şi risc. Cine crede înaintează în noapte, pelerin spre lumină. Cunoaşterea sa este în penumbra serii, o „cunoaştere vespertină”, nu încă o „cunoaştere matinală”, cum se exprimă sfântul Augustin şi sfântul Toma.

 

„A crede înseamnă a sta pe malul abisului întunecat, şi a asculta Glasul care strigă: «Aruncă-te, te prind în braţe!»” (Søren Kierkegaard). Întrebările neliniştitoare se pun aici: dacă în loc de braţe primitoare sunt doar stânci cu vârfuri ascuţite? Și dacă dincolo de întuneric nu este altceva decât întunericul neantului? A crede înseamnă a rezista şi a suporta întreaga greutate a acestor întrebări: înseamnă a nu pretinde semne, dar a oferi semne de iubire Iubitului invizibil care ne cheamă.

 

 

„A crede” înseamnă a îmbrăţişa Crucea urmării, nu aceea comodă şi uşoară pe care am vrea-o noi, dar aceea umilă şi obscură care ne este dată, pentru a completa în noi „ceea ce lipseşte pătimirii lui Cristos, în folosul Trupului său, care este Biserica” (Col 1,24).

 

Crede cel care mărturiseşte iubirea lui Dumnezeu în ciuda lipsei evidenţei iubirii; crede cel care speră împotriva oricărei speranţe; crede cel care acceptă să răstignească propriile aşteptări pe Crucea lui Cristos şi nu pe Cristos pe crucea propriilor aşteptări.

 

De credinţă ne putem apropia cu teamă şi tremur, descălţându-ne, dispuşi să recunoaştem un Dumnezeu care nu vorbeşte în vânt, în foc sau în cutremur, dar în umila briză lejeră, asemenea lui Ilie pe muntele sfânt (cf. 1Re 19,11-13) asemenea tuturor sfinţilor şi profeţilor.

 

Atunci, a crede înseamnă a pierde totul? Înseamnă a nu mai avea certitudine, nici urmaşi, nici patrie? Înseamnă a renunţa la orice semn şi la orice vis de miracol? La acest punct vrea să ajungem Dumnezeul celor credincioşi? Atât de devorant este focul său? Aşa de întunecată este noaptea sa? Atât de absolută este tăcerea sa?

 

Nu putem spune numai „da”: calea credinţei cuprinde şi aceste momente, dar în acelaşi timp există totdeauna un Tabor pentru a desluşi drumul. Ne-a fost dat un mare semn – Cristos cel Înviat şi care trăieşte în semnele iubirii şi harului încredinţate Bisericii sale... În El se face prezentă iubirea invizibilă: El este semnul pentru cel care nu vrea sau nu ştie să creadă forţei iubirii; e semnul care cheamă, care trezeşte şi stimulează conştiinţele adormite pentru a participa la faptele şi zilele iubirii.

 

A mărturisi credinţa nu înseamnă a da răspunsuri deja pregătite, ci a răspândi pacea; a accepta invitaţia nu înseamnă rezolvarea tuturor întrebărilor obscure, ci a le purta pe cele ale altuia şi împreună cu El.

 

[pr. Isidor Chinez (1994)].

         

Sfântul Carol Boromeu (1538-1584), episcop

 

 

Pe malul Lacului Maze – Lago Maggiore – de la poalele Munţilor Alpi se află şi astăzi, în localitatea Arona, castelul care, în secolul al XVI-lea, aparţinea familiei Boromeu. Aici, în ziua de 2 octombrie 1538, s-a născut Sfântul Carol Boromeu, ca fiu al contelui Gilbert Boromeu şi al soţiei sale, Margareta de Medicis. Era perioada când printre locuitorii din Nordul Italiei începuseră să fie răspândite ideile promovate de Martin Luther în Germania; mulţi credincioşi renunţau la frecventarea bisericilor şi la primirea sfintelor taine, fiind nemulţumiţi şi de viaţa necorespunzătoare a multora dintre membrii clerului şi ai mănăstirilor. Conform obiceiului de atunci, Carol, la vârsta de 12 ani, este ales abate – onorific – al Mănăstirii „Sf. Graţian”, aflată pe domeniile familiei părinteşti. Cu multă durere, a observat cum chiar călugării îl ironizau pe tatăl său, care, duminică de duminică, participa la Sfânta Liturghie în mijlocul sătenilor din Arona şi primea cu evlavie Sfânta Împărtăşanie. În semn de protest, a hotărât să nu se atingă de nici un ban din veniturile mănăstirii, dezamăgindu-i pe călugării care se gândiseră că, prin darurile oferite, îl vor atrage de partea lor.

 

Pentru desăvârşirea formaţiei sale, părinţii l-au trimis în apropiatul oraş universitar Pavia, unde, printr-o muncă îndârjită, ce de multe ori i-a pus în primejdie sănătatea, a devenit bucuria şi gloria profesorilor săi. Când verişorii lui l-au invitat să cunoască distracţiile şi pe prietenele lor, el i-a repezit, spunându-le că nu are timp şi energie de risipit. Când se afla în vacanţe sau în perioadele de refacere a sănătăţii, lua coasa ori secera şi se amesteca printre lucrătorii de pe câmp sau pleca la vânătoare împreună cu administratorul, dornic să cunoască toate tainele organizatorice şi financiare ale administrării domeniului. La moartea tatălui său, în 1558, întreaga familie a hotărât să-i încredinţeze lui treburile gospodăreşti, dar el a refuzat, declarând că doreşte să rămână în slujba Bisericii. Între timp, fratele mamei sale, cardinalul Angelo Medici, este ales papă, sub numele de Pius al IV-lea. Imediat, cunoscând calităţile şi pregătirea nepotului său, îl cheamă la Roma şi, cu toate că nu avea decât 21 de ani, îi încredinţează oficiul de Protonotar şi Cancelar al Bisericii, funcţie corespunzătoare în zilele noastre Secretariatului de Stat. Nobilimea romană, care hotărâse până atunci politica papală, s-a văzut în faţa unui om hotărât, incoruptibil, cu eminente calităţi culturale şi diplomatice; ziua lui de lucru dura 20 de ore, rezervându-şi pentru odihnă doar 4 ore. Ca recompensă pentru marile servicii aduse, papa îl numeşte cardinal şi arhiepiscop de Milano, cu toate că nu era nici măcar preot; pe atunci, astfel de titluri erau acordate şi unor laici merituoşi, care-şi exercitau atribuţiile prin episcopi consacraţi, aleşi şi controlaţi de ei.

 

Moartea neaşteptată a fratelui său iubit, în 1562, l-a tulburat mult. Se gândea chiar să renunţe la toate şi să ceară să fie primit într-o mănăstire, dar un arhiepiscop prieten îl convinge că locul lui este în via Domnului, unde distrugerile erau tot mai mari, cu toate eforturile depuse de Conciliul din Trento; hotărârile Conciliului erau bune, dar nu existau oameni care să le pună în practică. La sfatul prietenului său şi pentru a pune capăt încercărilor de a-l determina să se căsătorească, a cerut să fie sfinţit preot şi episcop. Şi-a impus o zi de post pe săptămână; în programul său de lucru a prevăzut câteva ore pentru completarea cunoştinţelor teologice, şi nu rareori se ducea în bisericile de la periferia oraşului, unde slujea şi predica credincioşilor din mahalale, care adesea râdeau zgomotos când „tânărul preot” folosea cuvinte din dialect, neobişnuite pentru ei. Carol însă ştia că umilirile ajută la însuşirea umilinţei, temelia unei autentice desăvârşiri.

 

Datorită atitudinii şi activităţii lui, Roma a devenit din nou „Oraşul Sfânt” al creştinătăţii, curtea papală a început să impună respect pelerinilor, viaţa religioasă a mulţimilor şi-a recăpătat vigoarea şi elanul. Pentru aceasta, urmaşul lui Pius al IV-lea a fost adânc întristat când Carol şi-a dat demisia din funcţia de cancelar şi a rugat să fie lăsat să plece la Milano.       

 

Arhiepiscopia de Milano, date fiind conflictele politice, nu mai văzuse un episcop de multă vreme. Bisericile ajunseseră în paragină; la sate, multe erau transformate în arii de treierat ori săli de dans; existau copii şi tineri care nu ştiau nici „Tatăl nostru”. Milanezii se aşteptau la mustrări aspre, dar, spre mirarea lor, l-au văzut pe temutul şi hotărâtul Boromeu plângând, copleşit de durere, în faţa altarului principal al Domului.

Carol Boromeu a început opera de refacere chiar din propria locuinţă. Palatul Arhiepiscopal a fost transformat într-un fel de mănăstire săracă şi tăcută, unde întâietatea era acordată credincioşilor de rând, săracilor şi orfanilor. Pentru refacerea vieţii preoţeşti, a întemeiat mai multe seminarii, pe care le supraveghea personal; aproape în fiecare an, îi aduna pe toţi episcopii şi preoţii diecezei în sinoade diecezane, ce s-au transformat în tot atâtea trepte de înălţare a pregătirii şi demnităţii clerului. Măsurile luate de el nu au fost acceptate de toţi cu plăcere. Canonicii Bisericii Santa Maria de la Scala au folosit oameni înarmaţi spre a-l împiedica să intre în biserică şi au ajuns chiar să pună la cale asasinarea arhiepiscopului, pe când se afla în capela lui. Atentatul a eşuat, Sfântul Carol fiind doar rănit. El l-a iertat pe atentator, dar a desfiinţat Mănăstirea Santa Maria de la Scala, sechestrându-i averile şi dăruindu-le săracilor şi operelor diecezane.

 

A vizitat personal toate parohiile diecezei, până la cele mai îndepărtate, dintre stâncile aspre ale Alpilor; îşi purta singur ulciorul cu lapte şi castanele cu care se hrănea în aceste călătorii. Când ajungea într-o localitate, intra tăcut în scaunul de spovadă, ca un simplu preot din vecinătate; îi ajuta pe preoţii din sate în cele mai obişnuite slujiri preoţeşti, ca un vicar sau ca un coleg prieten; în felul acesta, le-a redat credincioşilor şi preoţilor încrederea în Păstorul cel Mare.

 

Când asupra regiunii Milano s-a abătut ciuma neagră (1576-1578), Carol Boromeu a arătat întreaga măsură a dragostei şi energiei sale. Deoarece guvernatorul spaniol şi autorităţile au părăsit oraşul, el a luat în mâini frâiele autorităţii bisericeşti şi civile şi i-a chemat pe preoţi şi pe toţi cei de bună voinţă la luptă cu îngrozitorul flagel. Lăsând palatul arhiepiscopal complet gol, a organizat şi a înzestrat şase spitale; a pus să fie tăiate toate perdelele şi tapetele, pentru a îmbrăca copiii orfani; mergea personal prin case, adunând trupurile celor morţi şi ajutând la îngroparea lor; zilnic făcea cu cei mai în putere o procesiune de penitenţă, mergând desculţ şi cu crucea pe spate în fruntea lor; 10 luni nu a mâncat decât pâine şi apă. În tot acest timp, ochii lui erau îndreptaţi spre Isus Răstignit, pe care îl vedea suferind şi murind în nenumăraţii fii sufleteşti ai săi. Valul negru al morţii a dus cu el 17.000 de credincioşi şi 130 de preoţi. Carol Boromeu a rămas în viaţă, ca să cunoască lovituri grele din partea guvernatorului spaniol întors în Milano după ciumă; sfântul Părinte Papa l-a apărat. Pentru Biserica din Milano şi pentru păstorul ei a început o perioadă binecuvântată de linişte şi progres spiritual.

 

Simţind că i se apropie sfârşitul, s-a dus încă o dată în Arona natală şi, cu emoţie, s-a rugat la cele 14 staţiuni ale Drumului Crucii, ce urcă pe Muntele Varallo. S-a întors de aici cuprins de febră şi, în ziua de 3 noiembrie 1584, la vârsta de numai 46 de ani, sufletul său mare a părăsit pământul pe care cu drag a muncit şi a suferit pentru Mântuitorul Cristos. Peste douăzeci şi şase de ani, la 1 noiembrie 1610, papa Paul al V-lea l-a ridicat la cinstea sfintelor altare.

 

Prenumele Carol provine din numele comun vechi germanic Karl, cu înţelesul de: om, om din popor, om liber. Cuvântul Karl este o dezvoltare îndepărtată a rădăcinii indo-europene ger-, din care a provenit şi cuvântul grec geron = bătrân (vezi gerontologie).

 

La început, „Carol” era supranumele maestrului palatului la curtea regilor franci; apoi a devenit nume propriu, purtat cu strălucire de Carol cel Mare (742-814). Astăzi este unul dintre cele mai răspândite prenume în ţinuturile de limbă germană. Există şi o formă feminină: Carola, cu diminutivul Carolina, şi Charlota. La aceste prenume se pot alătura, ca înţeles, şi numele româneşti Craiu, Crăiţu, Chirai, Chirali, Craia, Crăiţa. La 17 iulie se aminteşte Fericita Charlotta, una dintre călugăriţele carmelitane de la Compiègne, ghilotinată la 17 iulie 1794.

 

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3384/Sf-Carol-Borromeu-ep.aspx).

Lumina lina (de Ioan Alexandru)

 

Răsai, lumină lină...

 

Versuri: Ioan Alexandru 

Muzica şi solo: Tudor Gheorghe

 

 

Lumină lină lini lumini
Răsar din codrii mari de crini
Lumină lină cuib de cară
Scorburi cu miere milenară

De dincolo de luni venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină

Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Căci într-o zi lumină lină
Vei răsării la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor venii să-l vadă

Lumină lină lini lumini
Răsari din codrii mari de crini
I-atâta noapte şi uitare
Şi lumile au perit în zare
Au mai rămas din vechea lor
Luminile luminilor

Lumină lină lini lumini
Înstrăinându-i pe străini
Lumină lină, nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plâns şi cel nedreptătit
Si pelerinul însetat
În vatra ta au înoptat
Lumină lină leac divin
Încununându-l pe străin
Deasupra stiinsului pământ
Lumină lină Logos sfânt.