Supranaturalul şi realitatea totală

Supranaturalul... (foto: shutterstock.com)

Georges Bernanos a fost „sedus” de chipul lui Isus în agonie: plin de tristeţe, sfâşiat de durere, devastat de părăsire. Într-adevăr, părăsirea pe care a experimentat-o Fiul veşnic al lui Dumnezeu a atins o aşa dimensiune că nici un muritor nu va putea să cunoască una la fel. Divina Agonie ne aminteşte că „Dumnezeu doreşte creatura sa cu o dorinţă a cărei minimă reprezentare ne-ar face praf. Exact pentru aceasta a ascuns o astfel de dorinţă în cea mai mare profunzime a Inimii dulci suferinde a lui Isus Cristos” (ultima agendă, 18 ianuarie 1948. Textul este în Beguin A., Bernanos, Seuil, Paris 1954, 146).

 

Un chip, aşadar, care reflectă o iubire care poartă până la martiriu.

 

Şi Mauriac a văzut pe faţa lui Isus iubirea pentru om. Această faţă însă, care poartă, semnele viitoare ale pătimiri, se oferă privirii noastre acoperită de blândeţe, de farmec, de amabilitate. Isus din Bernanos este desfigurat, încordat, în agonie. De la el ne vin în minte mai ales cuvintele: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46); despre Isus din Mauriac ne amintim în schimb, ca element caracteristic, ceea ce spune adulterei: „Nici eu nu te condamn; mergi şi de acum să nu mai păcătuieşti” (In 8,11). Varietate şi bogăţie de lumini într-un tablou policrom.

 

În rest, între cei doi scriitori există o mare diferenţă de inspiraţie, chiar în domeniul aceluiaşi crez. Mauriac plasează personajele sale într-un univers condus de legi pur psihologice; doar într-un al doilea moment face să intervină supranaturalul, din exterior, dând uneori impresia unui deus ex machina. Dimpotrivă, Bernanos ne poartă imediat în sfera supranaturalului, considerat ca realitate a acestei lumi. Mauriac descrie personaje devorate de păcatul cărnii, înţeles ca rătăcire şi degradare a Iubirii, refuz al carităţii şi lipire a inimii de creaturi: însă lasă posibilitatea unei mântuirii întrucât nu este lansată nici o provocare împotriva Fiinţei nici împotriva Iubirii. Bernanos, în schimb, prezintă personaje devorate de păcatul spiritului: refuzul fiinţei, opţiunea pentru nimic, decizia împotriva lui Dumnezeu (în acest sens, cf. Simon P. H., La letteratura del peccatto e della grazia, Paoline, Catania 1959, 101-104).

 

Spre deosebire de Mauriac – rafinat, elegant, fascinant – Bernanos cunoaşte mânia şi furia profetică. Încolţeşte şi tulbură; este temerar şi fără prejudecăţi. Într-un timp în care febra plăcerii şi a vrajei lui Gide puneau în umbră morala creştină şi goleau de semnificaţie adevărurile credinţei, apariţia romanelor Sous le soleil de Satan, La joie, Journal d'un Curé de campagne, Monsieur Ouine a reprezentat un scandal şi o provocare: ca apariţia unui schelet în mijlocul unei mulţimi care dansează. De fapt, a fost un act de curaj şi mai ales de iubire. Autorul lor vrea să amintească oamenilor, fraţilor săi, sensul dramatic al existenţei şi sacralitatea suferinţei, pe fondalul Răstignitului.

 

Bernanos este o furtună de credinţă catolică. Aşa încât, fără ea, opera sa încetează să mai existe, reducându-se la un non-sens, la un joc uşuratic, lipsit şi de gustul mitologic. Cu îndrăzneala tipică profeţilor, transferă în viaţa concretă şi în limbajul comun teme teologice care depăşesc graniţele misticii. Pentru el nu existău două lumi, cea reală şi cea supranaturală: există una singură, disputată de Cristos şi de Satana. În viaţa noastră supranaturalul nu este o realitate trecătoare, ci terenul pe care umblăm, norma. În el Bernanos se aruncă cu violenţă.

 

După scriitorul nostru, adevăratul realism trebuie căutat numai în perspectiva catolică întrucât aceasta este singura totală, din moment ce cuprinde realitatea în integritatea sa. Dacă este adevărat că Cel Rău umblă căutând pe cine să sfâşie, că se strecoară în noi pentru a ne incocula spiritul său, este necesar ca scriitorul „realist” (iar un adevărat povestitor trebuie să fie totdeauna realist) să facă din el o prezenţă şi, dacă-i reuşeşte, un personaj. Altfel psihologia sa ar rămâne mioapă; ar descrie episoade fără a le cunoaşte cauzele. Viaţa sa adesea ne pare absurdă pentru că ne chinuim să scoatem dintr-însa pe Cristos şi Antagonistul său (cf. Blanchet A., Le prêtre dans le roman d'aujourd'hui, Desclée de Brouwer, Bruges 1954, 31).

 

(Castelli F., „Georges Bernanos, Il Cristo della Santa Agonia” în Volti di Gesù nella letteratura moderna. 1. Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo 1991³, 149-151; trad. Isidor Chinez).