sâmbătă, 20 februarie 2016

† Duminica a 2-a din Post (C): Spre tine, lumina mea, vin eu, Isuse Cristoase [21 februarie 2016]

Schimbarea la față - de Raffaello Sanzio

Evanghelia Luca 9,28b-36: În acel timp, Isus i-a luat cu sine pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob şi s-a urcat pe munte ca să se roage. Şi, în timp ce se ruga, înfăţişarea feţei lui s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. Şi iată, doi bărbaţi vorbeau cu el: aceştia erau Moise şi Ilie, care, apărând în glorie, vorbeau despre plecarea lui, ce avea să se împlinească în Ierusalim. Iar Petru şi cei care erau cu el erau toropiţi de somn; când s-au trezit au văzut gloria lui şi pe cei doi bărbaţi care stăteau de vorbă cu el. Când aceştia s-au îndepărtat de el, Petru i-a spus lui Isus: „Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie!”, neştiind, de fapt, ce zice. Pe când spunea acestea, a apărut un nor şi i-a învăluit în umbră, iar ei s-au înspăimântat când au intrat în nor. Atunci a fost o voce din nor, spunând: „Acesta este Fiul meu cel ales; ascultaţi de el!” Îndată ce a încetat vocea, Isus se afla singur. Iar ei au tăcut şi nu au spus nimănui în zilele acelea ce au văzut.
 
 
Omilie
 
 
Postul Mare este timpul alianţei. Dumnezeu se descoperă şi ne face să trăim viața sa. Prima lectură ne arătă cum s-a făcut el cunoscut lui Abraham. Este un Dumnezeu care are inițiativa. Promisiunea făcută prietenului său este necondiționată. Acesta nu se bazează pe meritele lui Abraham şi nici a urmașilor săi; ceea ce aşteaptă de la el este încrederea absolută. Recunoaştem că suntem fragili, dar ştim că ne putem baza întotdeauna pe Dumnezeu.
 
În a doua lectură, sfântul Paul ne asigură că credința în Isus Cristos deschide cerul spre fericire. Creștinii nu pot să uite că datorează mântuirea lor sângelui lui Cristos și nu practicilor religioase. Ei știu că sunt salvați numai prin Cristos, de la care așteaptă să împărtășească și înviere. Suntem „cetățenii cerului”. „Trupul nostru sărac” urmează să fie transformat în imaginea „trupului glorios” a lui Isus cel înviat. Este un apel către toți să nu ne lăsăm dominați de „lucrurile de pe pământ”.
 
Evanghelia ne arata cum Isus s-a retras pe munte să se roage. Sfântul Luca ni-l prezentă ca un om al rugăciunii. Avem mai multe mărturii în Evanghelia sa. Dialog cu Tatăl său este permanent şi natural. În timp ce Isus se roagă pe munte, fața lui apare schimbată; hainele au devenit de un alb strălucitor: este culoarea gloriei, culoarea învierii.
 
Isus nu este singur: doi oameni se întrețin cu el în glorie: Moise și Ilie, reprezentând Legea și Profeții. Ei vorbesc despre „exodul” său, așa cum spune sfântul Luca, care se va întâmpla în Ierusalim. Este o aluzie la patima lui Isus va avea loc la Ierusalim. Cei trei discipoli sunt înspăimântați de această viziune extraordinară. Ei au o dorință să rămâne acolo: „este bine că suntem aici: să facem trei colibe”.
 
Atunci se întâmplă ceva – un nor, semn al prezenţei lui Dumnezeu; se aude vocea Tatălui: „Acesta este Fiul meu, pe care eu l-am ales: pe el să-l ascultați”. După ce a vorbit în mai multe moduri, prin lege şi profeți, este el, Fiul său:  „Dumnezeu vorbeşte oamenilor şi se revelează pentru el”. Cuvântul din Vechiul Testament stă în umbră, se împlinește în Isus. Norul este semnul prezenţei lui Dumnezeu, poate fi retras. Semnul prezenţei lui Dumnezeu este acum Fiul său, Isus. Cel care îl vede este Tatăl.
 
Această Evanghelie ca și în primele două lecturi ne adresează un mesaj foarte important: găsim o invitație pentru a reînnoi angajamentul nostru de a ne lăsa conduși de Cuvântul său. Să-l urmăm în toate, lăsându-ne toată viața să se lumineze de claritatea Paștelui.
 
În această a doua duminică din post, noi contemplăm pe Isus schimbat la față. Dar ceea ce este minunat, ceea ce acest eveniment ne face să întrezărim este frumuseţea vocaţiei şi destinul nostru. În Isus, noi am devenit fii şi fiice ale Tatălui. În ziua botezului nostru, am intrat într-o viaţă nouă, aceea a învierii. Pentru moment, nu apare clar; dar într-o zi, va apare în plenitudinea sa.
 
În această duminică noi am primit vocea Tatălui care ne invită pe noi toţi să ascultăm de Fiul său preaiubit. Răspunsul pe care în dăm v-a transfigura dacă el răspunde dorinţei lui Dumnezeu. Toate acțiunile noastre de post participă la această vastă mișcare de schimbarea la faţă. Acest lucru se poate manifesta în noi forme de post, prin stăpânirea echilibrului nostru personal; şi în această perioadă dificilă, să nu uităm de gesturi de împărtășire şi de solidaritate propuse nouă de Comité catholique contre la faim et pour le développement (The Campus Charitable Fund Drive) [CCFD] şi alte organizaţii.
 
Oricare ar fi situația noastră, același sfat se aplică tuturor: „Acesta este Fiul meu pe care l-am ales. Ascultați-l!”. Este condiția cerută pentru o transfigurare a noastră.
 
Noi, te rugăm, Doamne: cuvântul tău vine să ne lumineze viața noastră. El ne dă să revenim la tine cu toată inima noastră. Să dezvăluie fiecăruia această promisiune de fericire și de viață pe care tu ne-o faci.



(pr. Jean Compazieu [2016]; traducător pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/5852-homelie-du-2eme-dimanche-de-lavent-5/).

 

vineri, 19 februarie 2016

Convertire – aceasta înseamnă termenul grec „metánoia”

La răscruce [Am Wegkreuz] – cu Karl Böker (1836-1905)

Cuvântul biblic este convertire
(shub în ebraică, metanoein în greacă).

O caracteristică a acestei diversităţi se recunoaşte deja în termenii cu care indicăm progresul spiritual. În Occident se foloseşte cuvântul convertire. Este acelaşi din grecescul metánoia [μετάνοια]. Să vedem. Convertire este traducerea literară a termenului biblic care indică o schimbare a drumului. O persoană a descoperit că acţiunea şi gândirea sa merge spre un scop greşit. Deci trebuie să schimbe, să se întoarcă înapoi. Traducând acest limbaj metaforic în termeni morali, rezultă vestitul avertisment: ingredere totus, mane solus, ex alius! Se povestesc exemple edificatoare ale unor sfinţi care au ieşit radical schimbaţi din exerciţii făcute cu suflet generos. Dar tocmai acest concept trezeşte îndoieli în persoanele ecleziastice care fac exerciţii spirituale în fiecare an: de câte ori trebuie să-mi schimb viaţa şi deciziile mele interioare? Dacă se face cu sinceritate, este suficient o dată pentru totdeauna. Acestora care fac obiecţii de conştiinţă li se răspunde: nu se face în fiecare an o convertire totală, ci o anumită miniconvertire, cu privire la un punct special.

Se poate înţelege diferit termenul metánoia. Al doilea element al cuvântului înseamnă modul de a gândi şi acesta creşte mai bine neschimbând, ci înaintând în direcţia luată. Putem încerca să înţelegem ce înseamnă asta în relaţie cu observarea lucrurilor din jurul nostru. Primul grad este vederea ochilor. Este ştiinţa physiké [φύσις]. În al doilea grad se privesc aceleaşi lucruri cu intelectul pur: se face un progres spre meta-physiké. Însă autorii spirituali insistă asupra necesităţii de a face un al treilea pas, adică a vedea aceleaşi lucruri şi pe noi înşine cu ochii luminaţi de Duhul Sfânt, a merge dincolo de meta-physiké. Acesta este scopul principal al exerciţiilor spirituale de Postul Mare.

(„Comorile tradiţiei orientale, bogăţie pentru Postul Mare” – interviu cu cardinalul Tomás Spidlik; după L'Osservatore romano, 16 februarie 2008; sursă: http://www.ercis.ro).

joi, 18 februarie 2016

Omul și sufletul

Crearea lui Adam, mozaic din Catedrala
„Santa Maria Nuova a Monreale” (Palermo).

Așadar, ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul? Căci ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său? (Marcu 8, 36-37).

Când eram arhiepiscop de München-Freising, într-o meditaţie despre Rusalii m-am inspirat dintr-un film intitulat Seelenwanderung (Metempsihoza), pentru ca să explic care este acţiunea Duhului Sfântul într-un suflet. Filmul povesteşte despre doi diavoli săraci care, datorită bunătăţii lor, nu reuşeau să-şi facă un drum în viaţă. Într-o zi, unuia din cei doi i-a venit ideea că, neavând altceva să pună la vânzare, ar fi putut să-şi vândă sufletul. Acesta a fost cumpărat cu un preţ mic şi pus într-o cutie. Din acel moment, spre marea lui surprindere, totul s-a schimbat în viaţa sa. A început o urcare rapidă, a devenit tot mai bogat, a obţinut mari onoruri şi la moartea sa ajunsese consul, având foarte mulţi bani şi bunuri. Din momentul în care se descotorosise de sufletul său nu a mai avut stimă şi nici omenie. A acţionat fără scrupule, gândindu-se numai la câştig şi la succes. Omul nu mai conta nimic. El însuşi nu mai avea un suflet. Filmul – încheiam aşa – demonstrează în manieră impresionantă că în spatele faţadei succesului se ascunde adesea o existenţă goală.
 
Aparent omul nu a pierdut nimic, dar îi lipseşte sufletul şi cu el lipseşte totul. Este clar –  continuam eu aşa – că fiinţa umană nu poate să arunce literalmente propriul suflet, din moment ce sufletul îl face persoană. De fapt, el oricum rămâne persoană umană. Şi totuşi are posibilitatea înspăimântătoare de a fi inuman, de a rămâne persoană vânzând şi pierzând în acelaşi timp propria umanitate. Distanţa dintre persoana umană şi fiinţa inumană este imensă, şi totuşi nu se poate demonstra; este lucrul realmente esenţial, şi totuşi este aparent lipsit de importanţă (cf. Suchen, was droben ist. Meditationen das Jahr hindurch, LEV, 1985).
 
(Benedict al XVI-lea, Omilia papei pentru liturgia penitenţială cu tinerii din Roma, 13 martie 2008; sursă: http://www.ercis.ro).

marți, 16 februarie 2016

Hazard sau providenţă...

Coloana Infinitului la apus  de Constantin Brâncuşi
Hazard şi providenţă.
Hazardul unei întâlniri,
naşterea unei iubiri.
Ce este acest hazard care ne-a unit –
şi de ce eu, de ce tu?
Este un hazard într-adevăr,
dar un hazard care trebuie să devină alegere şi scop –
un germene inform şi polivalent
încredinţat de Providenţa divină providenţei umane.

(Gustave Thibon, Ignoranta înstelată, Editura Humanitas, 2003).

luni, 15 februarie 2016

Lacrimile


Păcatul lui Adam și Eva.
 
Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii – şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul –
şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
„Stăpân, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
cu-n giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici norii,
căci vezi – lumina lor mă doare”.

 
Şi-atuncia Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete lacrimile.


de Lucian Blaga