(Aparut în Dilema
veche, nr. 682, 16-22 martie 2017).
Până nu demult, problema relației cu Dumnezeu sau cu religia era simplă,
aproape binară. Fie erai credincios, fie erai ateu. Spun „credincios“, în
sensul unei afirmații pozitive a unei existențe divine și a unei practici
religioase care rezultă în mod cu totul evident, fondată pe o experiență
spirituală personală sau pe o tradiție transmisă din generație în generație.
Iar „ateu“, în sensul unei afirmații la fel de pozitive a non-existenței lui
Dumnezeu, fondată pe argumente de ordin filozofic sau științific. O a treia
posibilitate nu prea exista, mai puțin aceea de a te declara „agnostic“,
soluție de non-cunoaștere prudentă, preferată cu precădere de intelectualii
care nu voiau să se certe cu nimeni.
Această situație „alb-negru“ nu se poate însă menține pe termen lung.
Desigur, încă există – în Orient și în Occident deopotrivă – militanți
raționaliști pe care îi auzi cum susțin, și demonstrează chiar, inutilitatea și
chiar pericolul pe care îl constituie orice demers sau mentalitate religioasă.
De asemenea, încă există indivizi sau grupuri convinse că sistemele de credințe
constituie ele însele o amenințare la adresa libertății persoanelor și a păcii
mondiale. În sfârșit, anumite discursuri sau comportamente ale instituțiilor
religioase pot provoca, pe bună dreptate sau nu, reacții anticlericale,
punctuale sau de durată, mai ales dacă vizează viața privată a persoanelor sau
opțiunile unei societăți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu