 |
| Iertarea creștină. |
O comunitate de oameni iertaţi care iartă
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (17 septembrie 2017)
Lecturi: Ben Sirah 27,30-28,7; Romani 14,7-9; Evanghelia Matei 18,21-35.
Omilie
Liturgia
cuvântului din această duminică ne învață tema iertării; este vorba despre importanța crucială a iertării. Iertarea este
esențială pentru o comunitate creștină.
În
lectura întâia (Sir 27,30-28,7) citim
din Ben Sirach: „Ranchiuna şi mânia sunt lucruri abominabile, iar omul păcătos
se lasă stăpânit de ele” (v. 30). Este un fragment dintr-o carte de
înțelepciune ce vrea să transmită idealul vieții tradiționale religioase la o
comunitate ebraică din Egipt, din secolul al 2-lea î. C., mult fascinată de
cultura greacă. Scrierea cărții este în jurul anului 185 î. C. Autorul denunţă
răzbunare şi recomandă iertarea. Înțeleptul învață legea fundamentală prin care
familia și comunitatea continuă să rămână în picioare: este legea iertării.
„Iartă-i aproapelui tău nedreptatea!” (v. 2). Sunt condamnate ura ascunsă și
răzbunarea și lăudate iertarea și milostivirea. Dumnezeu nu acceptă
absurditatea mâniei inimii umane (v. 3). Cine neagă iertarea semenului său,
acela poate să obțină iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele sale? Nicidecum.
Supărarea şi mânia, nu numai că duc la distrugerea raporturilor umane, ci rup
şi alianţa cu Dumnezeu împiedicând iertarea divină.
În
a doua lectură, sfântul Paul în Scrisoarea
către Romani (Rom 14,7-9) ne dă
sfaturi practice pentru viaţa creştină. De fiecare dată, însă, simte nevoia să
amintească fundamentul solid pe care trebuie să punem normele morale. Ele îl au
la bază pe Cristos, de care cel credincios este legat într-un mod atât de
radical, că nici viaţa nici moartea nu pot să-l separe. Adevărul fundamental
admis fără demonstrație – „nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine” – era
amplu împărtășit de toți cei din antichitatea păgână. Dar Paul dă o
semnificație nouă. Ne aminteşte că după botez, care este o nouă naștere, adică
după moartea şi învierea noastră, legătura cu Cristos nu va fi întreruptă niciodată,
ba chiar va fi întărită, căci şi în cer noi vom fi întotdeauna ai lui Cristos: „nimeni
dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Dacă trăim,
pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim” (vv. 7-8). Probabil
ideea i-a fost sugerată de sclavie: sclavul aparține stăpânului său care are asupra
sa dreptul la viață și moarte. Dar domnia lui Cristos este cu totul diferită: „kerygma”
apostolică, sau „proclamarea”, îl prezintă pe Isus obținând acest drept de
viață și de moarte jertfind propria sa viață. Viața și moartea noastră nu au
valoare în sine, mai ales după moartea şi învierea lui Isus; creştinul îi
aparţine lui Cristos, nu numai pentru că a fost creat, ci şi pentru că a fost
cucerit de către el şi răscumpărat prin moartea sa pe cruce. Motivul profund al
existenţei nu se găsește în om, ci în Domnul Isus, în care trăim, murim şi
acţionăm. La baza experienței noastre de iubire și de viață este, el, „Cristos
care a murit şi a înviat, ca să fie Domn şi peste morţi şi peste vii” (v. 9).
Acest text este declarația de fond necesară pentru a înțelege tema iertării.
În
Evanghelia după sfântului Matei (Mt 18,21-35) ni se vorbește despre
„discursul lui Isus asupra comunității”. Duminica trecută ne spunea despre
„îndreptarea frățească”; astăzi despre „iertarea fraternă”. Tema iertării
fraterne este introdusă de întrebarea lui Petru: „Doamne, de câte ori va trebui
să-l iert pe fratele meu? De şapte ori?” Petru poate se gândea că deja iartă
cam mult, dar Isus nu pune limite. Spune: „de şaptezeci de ori câte şapte”.
Expresia, în limbajul evreilor, arată că este vorba de un număr infinit.
Tradiția
ebraică cunoștea datoria de a ierta ofensele aproapelui, dar se impunea cu un preț
exact. Cineva era obligat să ierte dacă cel care a greșit își cere în repetate
rânduri – de trei ori – în fața a doi martori. Evreii credeau că Dumnezeu iartă
până la trei ori. Alte școli rabinice cereau discipolilor să ierte un număr de
ori soției, fiilor, fraților și altora după școală unde era. De aceea Petru
întreba pe Isus ce fel de tarif cerea: până la a șaptea oară? Petru face un
efort uimitor de generozitate. „Isus i-a spus: «Nu-ţi spun până la şapte ori,
ci până la şaptezeci de ori câte şapte»” (v. 22). Cifra propusă de Isus este în mod
evident simbolică și înseamnă „totdeauna”. Cristos se opune acelei dorinţe de
răzbunare. Citim în cartea Genezei refrenul
cântecului teribil pronunțat de Lameh: „Cain va fi răzbunat de şapte ori,
Lameh, însă, de şaptezeci de ori câte şapte” (Gen 4,24). Logicii răzbunării fără limită, Evanghelia contrapune
iertarea nelimitată care singură poate dezarma mecanismul ce regenerează
păcatul și dezbinarea între frați.
Pentru
a înțelege mai bine acest apel, Isus trece să explice de ce trebuie să iertăm
fără limită, introducând parabola „servitorului nemilos”. Este istoria unui
servitor lipsit de logică, care cere şi obţine iertare de la rege, dar la
rândul său nu ştie să ierte. Atunci când vorbeşte despre rege, Isus se gândeşte
la Dumnezeu. Îl compară pe Domnul cu un rege care decide să regleze conturile
cu slujitorii săi. I se aduce unul care trebuia să-i deie zece mii de talanți,
adică – cum spun specialiştii – o sumă infinită. Zece mii, în Orient, este
numărul infinitului. Talantul este cea mai mare monedă din tot Orientul.
Teoretic, zece mii de talanți înseamnă o sută de milioane de dinari romani; aceeași
valoare ca drahmele grecești. Este o
sumă enormă, absolut imposibil să o restituie. Dar el spune că o va plăti…
Această
poveste este legată de un contrast. Este opoziția între două comportamente:
datoria servitorului este enormă, totuși regelui îi ajunge un gest de
bunăvoință și datoria i-a fost iertată; dar servitorul are, la rândul său, un
coleg care-i este dator cu o sumă mică – doar o sută de dinari; totuși exigența sa este
neînduplecată și nu cunoaște așteptări. Disproporţia este evidentă: un munte de
datorii şi un fir de nisip. Povestind această parabolă, Isus vrea să ne facă să
înțelegem pe unde suntem noi în comparație cu Dumnezeu. Această nemăsurată
datoria nu este decât o imagine a ceea ce se întâmplă între noi și Dumnezeu. Cu
alte cuvinte, nu am fi niciodată în stare să ne achităm de datoria pe care o
avem faţă de Domnul. Este imposibil! Dumnezeu, în infinita sa milostivire, depășește
cererea omului iertând totul. „Păcatele noastre cele mai grave – spune parohul
de Ars – nu sunt decât un bob de nisip în faţa muntelui milostivirii Domnului”.
În faţa iubirii lui Dumnezeu care iartă în mod gratuit datoria noastră, nu poţi
face altceva decât să ierţi. „Suntem iertați, să iertăm!” spune sfântul
Augustin.
A ierta după 11 septembrie 2001
nu este ușor! Un grup de terorişti au intrat cu două avioane în cele două
turnuri – numite „gemene” – din New York, ucigând mai bine de trei mii de persoane,
în numele „Războiului sfânt”! Răspunsul a fost imediat: „Cruciadă!” Cele două
părţi au folosit numele lui Dumnezeu pentru a legitima violenţa. Nimeni nu-şi
aduce aminte de cuvântul: „De şaptezeci de ori câte şapte!” Iar o parte dintre
aceste două tabere erau creştini!
Putem
verifica dacă avem cu adevărat voinţa de a ierta. Astfel noi construim Biserica
lui Cristos, adică devenim comunitate de oameni iertaţi care iartă. Creştinii
ştiu că sunt iertaţi de Dumnezeu şi se iartă reciproc pentru a trăi împreună
prietenia fiilor lui Dumnezeu.
[bibliografia
(anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A,
Edizioni Paoline, Torino 1989].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu